6 luni de Garanție-Returnare în România: Pentru tine cum e sistemul?

Și? La tine unde și-a găsit loc un extra coș pentru ambalajele SGR?

Cel mai hot subiect din țară din 2024 sigur este Sistemul de Garanție–Returnare (SGR) — sau cel puțin pentru mine. Încă nu-mi vine să cred că i-am dat drumul. I-am urmărit parcursul scandalos cum urmăresc alții meciurile din Euro și m-am bucurat că în sfârșit dezbatem ceva ce există și progresează și cu care interacționăm — nu un program care a tot trăit dintr-o amânare într-alta.

---

Am fost recent la prima întâlnire din programul Reporting:Climate, organizat pentru al doilea an la rând de Ecoteca, ONG specializat în managementul deșeurilor, economie circulară și impact climatic. Subiectul zilei a fost, desigur, SGR, dezbătut cu reprentanți de la RetuRO, entitatea care coordonează tot programul la nivel național, oameni din retail și producători. (Dacă încă nu ești familiarizat cu SGR, poți citi acest articol).

Dincolo de hibele unui sistem care e work in progress, vreau doar să dau mai departe ceva ce tot aud în jurul meu: „Măcar n-or să mai ajungă toate sticlele alea în natură”. Mi se pare și mie cel mai mare câștig, momentan. Că n-o să mă mai aplec într-un lac, ca să văd un PET de suc plutind pe lângă o rață – pentru că or să vrea din ce în ce mai puțini oameni să-și arunce banii într-un lac.

Din câte ambalaje SGR au pus producătorii pe piață în 2024, în primele șase luni – undeva la 2 miliarde din totalul anual de 7 miliarde pe care programul vrea să le recupereze –, rata de returnare în sistem a fost de aproximativ 50%. Nu vreau să scuip extaz, dar mi se pare ireal și incredibil pentru România, care e la coada colectării selective și reciclării în UE de prea mulți ani. Încă nu știm dacă o să intrăm într-o perioadă de stagnare cu procentele SGR, sau o să creștem și mai agresiv, dar speranța experților tinde spre a doua variantă. 

Măcar acum sacul galben pentru reciclabile de la ghena blocului meu e mereu gol și spațios pentru altele de colectat, despre care știm oricum că se reciclează cu greu la noi (am lăsat o recapitulare și un mic ghid interactiv aici despre cum se mai schimbă colectarea selectivă în umbra SGR).

Dar hei, regula cea mai simplă pe care am învățat-o pentru managementul nostru de deșeuri cu multe hibe și dinainte de SGR — e că orice e uscat și curat intră la reciclabile, la pubela galbenă — dacă ți se ia totul la comun. Pentru că și dacă ceva nu ajunge spre reciclare, are șansa să plece spre ardere, lucru care înseamnă o transformare în combustibil, versus ajuns și descompus cu greu la groapa de gunoi.

Înapoi la SGR — încă sunt probleme cu aparatele din magazinele mai mari – adesea sunt dezafectate, sau pline sau nu citesc unele etichete chiar cu simbolul SGR, din varii motive, și consumatorul se enervează. Lucrătorii comerciali se enervează și ei – sunt magazine mai mici în care nu sunt aparate încă, iar vânzătorii trebuie să scaneze fiecare PET în parte, în timp ce se mărește coada la casă. Și sunt alte momente în care te trezești – eu – că parcă e umilitor să stai la o coadă interminabilă în caniculă, la un aparat din afara magazinului – ca să îți recuperezi 5 lei. 

Sursă infografic: Returosgr.ro

Eu a trebuit să fac loc pentru un nou coș în casă, ca mulți alți oameni, și nu e foarte mare – în acord cu garsoniera, așa că mereu o să fiu cea care se duce să-și recupereze 5-7 lei, pentru că nu are loc de saci imenși (PS – înțeleg că nu există „termen de expirare” la codul de bare de pe sticlele SGR – dacă aveți loc în casă, le puteți strânge și un an).

Mă lupt, din cauza asta, cu vocile din capul meu constant. Mă întreb ba ce caut eu la coadă – ce, eu stau în 5 lei? (că doar d-aia tot muncesc, ca să nu mă uit chiar la 5 lei, nu mai sunt chiar atât de „săracă”), ba îmi spun că ăia 5 lei sunt tot din munca mea, și că nici mie nu mi-ar da la casă nimeni un produs, dacă mi-ar lipsi 5 lei din sumă. Și când ajung la aparate, și mai văd că din ăia 5 lei mai pierd un leu, că sunt două sticle pe care aparatul refuză în repetate rânduri să mi le ia (deși sunt goale și cu ambalajul corespunzător) – mă enervez și mă simt păcălită. Dar lasă, că acum chiar nu stau eu într-un leu, nu?

Am realizat câtă muncă este cu mine însămi și la nivel de percepții. Oare ce o să zică „lumea”, cineva cunoscut dacă mă vede că stau la o coadă să recuperez câțiva lei? Oare cum mă simt eu la gândul ăsta? De ce îmi este statutul amenințat și de ce simt rușine cu iz de trigger de sărăcie când încerc să recuperez o sumă dată cu împrumut, practic – eu doar împrumut recipientele de băuturi astăzi, din retail. E doar suma unor credințe și temeri moștenite în copilăria din România anilor 90-2000 + zero educație financiară de-a lungul drumului.

Altfel, cred că un semn de vindecare e că de fiecare dată când nu pot returna o doză sau sticlă luată pe un drum și o las lângă un coș, îmi spun mereu că am mai aruncat pe geam 50 de bani (căci nu știi niciodată sigur dacă chiar a recuperat-o cineva). Cred că am ajuns, oricum, într-un moment, cu toții – cu prețuri explodate, porții micșorate (damn you, shrinkflation) – în care nu o să mai vrem să aruncăm bani la coșul de gunoi. 

 Și chiar dacă nu te uiți tu la cei 50 de bani, un cineva tot va avea nevoie s-o facă și vor fi tot mai mulți cei care te vor întreba, când stai pe o bancă în parc: „Îmi dai mie PET-ul tău?”. E interesant că se creează și la noi, ca-n alte țări în care există SGR de mulți ani, această cultură de „grijă”, cumva, față de cel care s-a apucat deja să strângă acele PET-uri, doze sau sticle de sticlă. „Unde e mai bine să-l las, ca să-l găsească”, „Unde să-l las să fie ferit de vânt”, „Îl țin până dau de cineva”. Sau îl car după mine până acasă, în funcție de comoditate. Dar înțeleg și că în alte țări europene (Olanda) există suporturi speciale lângă coșuri, unde pot fi lăsate recipientele, urmând să fie colectate de alții – cineva s-a gândit și la infrastructura asta. 

Chiar dacă SGR nu va atinge pe toată lumea (cei 19 milioane de cetățeni colectori din România), măcar ne gândim, tot mai mulți, în afara noastră și ne abținem de la turtit sticle (sper). Unii înțeleg că au început să strângă mai mult de salariul minim pe economie din returnat PET-uri — este și asta o temă de gândire. La câte alte ambalaje am putea aplica programul? – cum ar fi și firesc, pe termen lung.

Am întrebat specific la întâlnirea noastră de PET-urile de lapte, dacă au șanse să fie cuprinse cândva, căci mult plastic, chiar PET, vine de acolo și e popular printre consumatori. Însă este încă o problemă de educație și contaminare, au spus invitații. Pentru că oamenii ar trebui să spele sticlele bine înainte să le ducă la aparate, știm că nu toți fac asta nici în sacul/ pubela galbenă — dacă ajung acolo, așa că încă rămâne o speță cu semnul întrebării și o nevoie (încă) mare de mai multă informare despre cum aruncăm ambalajele reciclabile. 

Dincolo de ce oglindește în fiecare dintre noi acest program (cum sunt convinsă că va naște și programul apă de la robinet în restaurante – „oare sunt văzut ca sărac dacă nu comand apă îmbuteliată?”), e cert că sunt multe îmbunătățiri de făcut la SGR – mai multe aparate, golirea lor mai des, mai multe mașini de colectare (acum sunt 600 în total), mai multe drumuri, vrem mai mult, mai repede.

Depășind frustrările de consumatori, să ne amintim că au trecut doar șase luni, să căutăm un al doilea magazin, dacă la primul aparatul e stricat. Vestea bună e și că în timp ce consumatorul are infrastructura necesară pentru a înapoia ambalaje, nici producătorii nu mai pot fugi de responsabilitatea a ce pun pe piață, pentru că trasabilitatea este toată în codurile de bare — și acolo sunt lucruri de rezolvat, dar e important că sunt prinși în horă cu unele dintre cele mai populare ambalaje de pe marginea drumurilor și din albiile râurilor. 

Ca o mică paranteză, RetuRO funcționează separat de firmele de salubritate care colectează deșeurile regulat de la blocuri și case și au propriile centre de colectare și sortare. Apoi împart PET-urile, aluminiul și sticla către reciclatori. Sticla colectată se sparge în bucăți în aparate, apoi se sortează din nou pe culori. Banii colectați (profitul) din retail și din reciclare sunt reinvestiți în progresul SGR, întrucât RetuRO are statut non-profit. 

Normal și apropo de profit, discuțiile au ajuns la întâlnirea noastră între jurnaliștii-consumatori și experți și în sfera producătorilor care percep propriile lor garanții mai mari (1-2 lei/ sticlă) pentru lăzi de bere sau de ape minerale la sticle din sticlă, la micile magazine. E un sistem care a rămas paralel cu SGR, după apariția programului și care a scăpat, cumva, din legislație. În sensul că practica există încă și nu există încă o formă concretă de a fi penalizată. Și într-un fel, discuția mai filosofică ar fi — „să penalizezi” ce, mai exact? Spre asta, într-un mod ideal, ar trebui să tindă și SGR în viitor – spre reutilizare directă. Adică ambalajele de apă minerală cu garanție de la magazinul satului ajung direct înapoi la producător, sunt curățate și refolosite, deci funcționează într-un sistem mai eficient din punct de vedere al forțelor folosite. Nu mai trec prin colectare, sortare (mai minuțioasă și complicată în cazul sticlei), prin reciclarea propriu-zisă. Economisești și resurse umane, și financiare și combustibil. 

Între timp, să ne bucurăm că avem ce comenta. Că funcționează ambele în paralel, că o să fie mai curat pe străzi, că există responsabilizare la ambele capete (producător–consumator). Pe curând și cine știe, dacă nu stai la coadă la returnare, poate e de bine. Poate consumi tot mai puțin.

---

PS: Chiar sunt curioasă să-mi spui într-un comentariu cum ți se pare SGR și cum ai interacționat cu programul, dacă. Dacă nu — de ce și dacă ai de gând pe viitor? Știu că a creat mai multe tabere, poate descopăr unele noi :)