Cu încetinitorul în lume

Doar un scurt semn de început de an.

Încă am în gând căprioarele pe care le-am văzut mișunând deunăzi prin pădurile Brașovului. M-au îmbiat ninsorile astea tragice și n-am avut de-ales, m-am dus.

Probabil, sper c-o să mă mai duc.

Printre schiori, bicicliști, sănii și căprioare care nu mai fug de mine și pancarte cu urși

și liniștea aia care se lasă în tot albul, printre brazi.

și urme de îngerași în zăpadă

și fulgi grosolani

și copii care urlă dramatic „pââârtieee”, de parcă viața lor depinde de acea alunecare.

Printre oameni de zăpadă – mai mici, mai mari, mai pedanți, mai sărăcăcioși, după posibilități.

Am dat din picioare și la deal și la vale și m-am bucurat de parcă petreceam prima după-amiază din viață într-o pădure

de zici că mă ningea pentru prima oară, sau că aveam primele bucle și sprâncene de tablă.

sau că mi-era pentru prima oară-n viață frig și nu mai știam cum se pun mănușile.

Nu am multe de spus la început de an. Sunt înceată cum îmi doream de prea mult timp să pot fi într-un ianuarie.

stau mult pe lângă cuptor, cu emoții, la câte-o rețetă nouă sau veche. Îmi iau victorii dintr-un aluat care crește și-mi crește și mie inima odată cu el, din căldura unei bucătărioare de oraș. Victoria e, de fapt, că am acest privilegiu — de a sta cu ochii pe un geam de cuptor, că doar de acolo poate arde ceva care să mă afecteze tragic.

stau mai departe de știri, mai refuz puțin să mă dezmeticesc, să fac sens din ce se-ntâmplă-n lume.

„Mi-am interzis să știu ce-i rău sau bine”, cum spune un cântec vechi, de pe repeat.

parcă are sens doar încetineala asta a mea, acordarea asta la natură, înghețarea tuturor „urgențelor” și o hibernare online multpreadorită (nu că aveam eu mare prezență).

Mi-e încă vreme de visat, de recunoștință pentru tot ce am primit anul trecut și de entuziasm pentru tot potențialul acestui an. Ne rămâne vreme și pentru despicat complicăciunile de mediu, promit (că nu ducem lipsă de ele).

PS: Promit și că revin cu noutăți despre cartea la care am lucrat în ultimele luni, pe măsură ce se vor alinia toate. Poate contează să știi că e gata scrisă, de pe finalul anului trecut. Probabil și asta m-a ținut mai tăcută – toată munca de introspecție prin care am trecut mi-a consumat toată energia în ultimele luni. Sunt mai mult decât recunoscătoare că mi-am putut investi energia acolo, în cea mai sinceră și mai personală voce în care am putut scrie. Acum a zburat spre o mână de oameni de încredere, pentru un prim feedback de cititori, așa că prima mea „muncă” importantă pe anul ăsta va fi, cu siguranță, o nouă rundă de șlefuire.

---

Îți doresc un an acordat așa cum ai nevoie, cu energie investită unde simți să investești.

Ne regăsim curând aici!

Cu drag,

Anca