Despre câini și despre noi

Cioc-Cioc, primiți cu transhumanța? Știu, mai e un pic, dar e, oare, departe?

A rămas cu mine cazul activistei de mediu care a murit atacată de câini în București, și m-a dus cu gândul mai sus, într-o altă poveste fără sfârșit, cu turiști fugăriți de câinii de la stâne pe munte, o lume cu negocieri la rece, cu puls ridicat și mârâit, cu rucsac și bețe pe post de scut. Acușica începe primăvara, cu ea o să vină și transhumanța, așa că aveți grijă pe unde vă plănuiți explorările. 

Căci ăsta este specificul țării noastre, ncsf, mai multă sălbăticie, carnivore mari – urși, lupi – care implică, într-adevăr, și nevoia de pază la stâne. Peste nevoia asta se suprapune și nevoia mediului natural de a nu avea pe el o presiune extra. Activiștii au spus de-a lungul timpului că ciobăneștii pun o presiune pe ecosistem, caută hrană – mulți sunt subnutriți și concurează cu mamifere pentru hrană sau vânează, valabil și pentru păsări.

Pe lângă asta, desigur, se suprapune și nevoia noastră, a celor care ne plimbăm prin munți, să fim în siguranță (și ne-am cam înmulțit și noi pe acolo, wink pandemie).

Îți las un rezumat al gâlcevei din lanțul câini-ciobani-animale sălbatice. Spre final și câteva idei de cum să te protejezi la mari confruntări cu patrupede alpine. Dacă treci peste teama de-a porni la drum.

---

Au fost odată ca-n povești niște modificări la Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, aprobate de fostul Guvern Cioloș, la final de 2015. Ele vizau reducerea impactului câinilor ciobănești asupra faunei de interes cinegetic. Una dintre modificările care a atins o coardă sensibilă pentru ciobani spunea că „se interzice însoţirea turmelor şi cirezilor de către mai mult de trei câini însoţitori în zona de munte, de doi în zona de deal şi de unul la câmpie. Aici intrau şi câinii care asigură paza stânei”.

Legea micșora numărul de câini păzitori încă din 2006, dar abia nouă ani mai târziu au fost introduse și niște amenzi pentru cei care n-o respectă (între 500 și 1.500 lei; în principal date de Jandarmeria responsabilă de control în teren). Pe lângă câini mai puțini, modificările mai spuneau și că ciobanii nu pot scoate oile la pășunat între decembrie și final de aprilie, cum se mai întâmpla, lucru care a sporit nemulțumirea ciobanilor.  

Peste 3.000 au protestat în fața Parlamentului în decembrie 2015, când modificările au fost promulgate. Erau nemulțumiți că le scade numărul de câini pentru protejarea stânelor, dar și pentru că li se interzicea înființarea, întreținerea sau recoltarea culturilor agricole fără „asigurarea protecției faunei de interes cinegetic”.

Ciobanii au strigat atunci că nu câinii distrug vânatul, ci vânătorii cu puștile. „S-au înmulțit puștile și s-au împuținat câinii” (plus că nu toți vânătorii trăiesc după propriile regulile, ci invers – împușcarea femelelor; a tineretului sănătos; nerespectarea perioadei de împerechere), spunea unul dintre ciobanii. „Noi nu ținem câinii să umble prin gunoaie. Îi ținem la oi, că avem nevoie de ei.” Au mai spus și că e complicat să trimiți o turmă pe munte cu trei câini și să și coboare toate întregi, toamna. Oile au fost mereu multe, cu mulți câini.

Presiunea pusă de ciobani pe legiuitori a funcționat pe termen scurt. Articolul care limita, pentru binele biodiversității, pășunatul iarna (decembrie-aprilie) și numărul de câini la stână a fost suspendat de Guvern la final de 2015, printr-o ordonanţă de urgenţă – însă doar pentru următorul sezon.

În paralel, oamenii de mediu au insistat cum câinii de la stână pot fi periculoși pentru biodiversitate. „De multe ori întâlnim situații în care câinii însoțitori sunt într-un număr exagerat de mare față de numărul oilor și tot de multe ori vedem cum acești câini nu sunt hrăniți corespunzător de către ciobanii de care aparțin”, spunea Societatea Ornitologică Română. „Mulți dintre acești câini, pentru a supraviețui, încep să caute hrana activ, acționând pe post de prădători în lanțul trofic.”

↪️ Asta n-ar fi fost neapărat rău, dar situația la nivel european și național arată că din cauza schimbărilor climatice avem nevoie să acționăm cât mai mult, cât mai repede pentru protejarea biodiversității și să mizăm pe soluțiile bazate pe natură (despre care vom tot auzi). În acest context, câinii păzitori pot pune o presiune suplimentară pe populații naturale de mamifere și păsări, multe dintre ele specii protejate (la nivel european sau global). Pe scurt, pot fi o amenințare pentru biodiversitate.

Într-un final, s-a ajuns la un consens: la drum era voie cu șase câini pentru turme de maximum 300 de animale la munte, cu patru la deal și trei la câmpie (pentru același prag de animale). Iar pentru fiecare sută de animale în plus, puteai adăuga câte un patruped în echipaj, în funcție de altitudine, dar nu mai mult de 10 câini la munte, șapte la deal, cinci la câmpie, indiferent de câte oi aveai (la fiecare categorie se mai permiteau câte doi câini de întors oi, care pot fi mici și simpatici – spre deosebire de colegi ciobănești intimidanți –, ca Muzi din Maramureș). 

---

Ciobanii spun că este absurd să te gândești că doar 2-3 câini la munte pot face față unei haite de lupi, spre exemplu, sau unui urs. Plus că ei trebuie să acopere bine perimetrul în care se deplasează o turmă. Numărul de câini, ar trebui – după spusele crescătorilor de animale – influențat de relief, configurația terenului, vegetație arboricolă, numărul de oi din turmă, rasă de oi, tipul de păstorit. 

Specificul românesc include un păstorit extensiv, cu turmelor care se mișcă în teren variat, unde de multe ori vizibilitatea este redusă din cauza reliefului și vegetației. Așa că pentru un serviciu bun al câinilor e nevoie de prevenire, nu doar de alungare. Și pentru asta ai avea nevoie de cel puțin un câine pe fiecare latură a turmei, plus cel puțin unul de rezervă.

↪️ Bașca accidentele de mașină, otrăvirea, rănirea, îmbolnăvirea sau uciderea de către animalele sălbatice fac ca un ciobănesc să nu trăiască neapărat mult, deci indică nevoia unor câini în plus pe lângă numărul strict necesar, insistă ciobanii, „să fie”, „de rezervă”, în caz că se întâmplă ceva cu unul dintre ceilalți. Nu în ultimul rând, înțeleg că puțini dintre câinii crescuți la turmă devin eficienți când cresc, așa că înlocuirea lor trebuie gândită din timp.

În teren, prioritatea ciobanilor rămâne protecția animalelor, în special în transhumanță. Iar scopul transhumanței (pe care și România încearcă s-o integreze în patrimoniul UNESCO; Alpii sunt deja incluși din 2019) este de a muta animalele în zonele montane, mai răcoroase, de la începutul primăverii, când iarba e proaspătă, nouă. (Deși transhumanța ar începe oficial pe final de aprilie, la cât de blânde au fost temperaturile în ultimii ani, să fim atenți de mai devreme pe sus). Apoi, după o vară de explorat pășuni înalte și fresh, călătoria descrește, începe coborârea înainte ca iarna, zăpada, să îngreuneze drumul de întoarcere. Iar la întoarcere – păi numai bine, că ploile tomnatice de la câmpie pun iar pe tavă oilor iarbă proaspătă. 

În tot timpul ăsta, câinii slabi, care nu demonstrează că sunt (sau că pot deveni) buni paznici sunt lăsați în urmă, chinuiți de ciobani întru reeducare, înfometați sau anihilați de cei mai puternici. Dincolo de legi neimplementate, cei mai puternici vor fi uneori (cu mult peste) zece, uneori de neoprit, asta și din cauză că majoritatea nu poartă jujeu (sau cel puțin cei care de-a lungul anilor n-au avut probleme să alerge după mine).

Dacă e prima oară când auzi cuvântul ăsta, jujeul este o bucată de lemn pe care câinii păzitori ar trebui s-o poarte atârnând la gât, pe orizontală peste labele din față, care să le permită să meargă, dar care să-i împiedice să alerge.

↪️ Jujeul e obligatoriu, prin lege, în transhumanță, tocmai ca să oprească orice încercare a câinilor de a se aventura la vânarea animalelor sălbatice. Datele au tot confirmat că acei câini fără jujee produc pagube în populaţiile de căprioare, cerbi, iepuri, vulpi, mistreţi (când mici). În același timp, ciobanii vor susține mereu că jujeul împiedică ciobăneștii din datoria lor de a alunga pericolele. 

În fine, între nevoia de protecție a biodiversității, ciobani, oi, câini și legi doar pe hârtie suntem și noi, cei care ajungem pe poteci montane în toată perioada de transhumanță și dăm și de stâne pe drum. Sfatul meu e să uiți în teren de cine ar trebui să fie responsabil de ce sau câți câini x câte oi vezi și să-ți amintești să-ți iei tu și grupul toate măsurile de precauție.

Am dat de câini și singură și în grup, și în grupuri în care se aciuiaseră alți câini după noi de la baza traseului – iar senzațiile tari sunt acolo, în toate cazurile. Din fericire, nu am pățit nimic (grav) la întâlnirile cu ei în peste 15 ani de urcat prin munți, poate mi s-a „tăbăcit” cojocul și nu mă mai impresionează ca la început, poate că nu mi-am găsit nașii patrupezi. Nici nu vreau să aflu, dar nici nu mă pot opri din urcat.

↪️ Cert e că reprezintă – cel puțin de unde mă uit eu – un pericol mai mare decât potențialul urșilor. Stâne sunt în multe masive principale și populare din țară, precum Bucegi, unde intersectează trasee turistice – iar dacă urșii rămân niște animale sălbatice – încă, cei din păduri, care vor fugi în majoritatea cazurilor, dacă aud gălăgie – câinii nu vor avea jenă să se apropie. Las mai jos câteva dintre felurile care te pot ajuta să treci de frica de a porni pe un traseu care include stâne și câini. Dacă nu poți să treci peste ea, poate ar trebui să te gândești pe ce drum pleci, când, dacă.

---

• Înainte să pleci de acasă, verifică un track GPS al traseului, o descriere, un blog recent, Munții Noștri. Poate e marcată vreo stână, măcar să știi la ce te aștepți. Poți suna și la Salvamont înainte, ca să întrebi dacă e valabil ce ai găsit, dacă au apărut altele (ciobanii și le tot mută; iar Salvamontul bate suficient terenul cât să știe); dacă au început să urce oile. Întreabă oamenii pe drum, localnicii. Ajută să știi ce vine.

• Caută ciobanul. Caută cu privirea dacă e ciobanul prin zonă când începi să auzi lătrături, sau dacă-i vezi venind spre tine – și nu face mișcări bruște între timp. El are cea mai mare putere asupra lor și e cel mai în măsură să-i cheme înapoi

• Mâncarea ajută întotdeauna. Păstrează într-un buzunar la rucsac, sau la pantaloni (la îndemână, oricum) o bucată de sandviș, un os de la o masă anterioară, sau chiar boabe pentru câini. Aruncă-le în direcția opusă traseului tău. Poți încerca să-i distragi astfel, și să-ți vezi de drum, dacă li se pare suficient de gustos ce primesc.

• Târăște-ți pe pământ bețele de trekking împreunate la spate, va da câinilor impresia că ai un scut, o prelungire.

• Spate în spate parteneri de drum cu bețele ațintite spre ei dacă v-au înconjurat. Ar trebui să le dea aceeași idee de scut, doar că x2.

• Lasă-te pe vine, încearcă să vorbești cu ei prietenos (dacă se poate) de la nivelul lor (poate o mișcare la pachet cu mâncarea). 

• „Nii la oi, mă” – încearcă să le zici asta, pentru că o tot aud de la ciobani, ar trebui să fie un automatism. Pe un ton hotărât, dar nu urlat sau disperat, că disperarea se simte – în timp ce te depărtezi cu calm, încet. 

• Ideea de a arunca o piatră spre ei mai mult îi întărâtă pe majoritatea, însă poate funcționa uneori.

• Gadgets: Poți încerca aparat cu ultrasunete, electroșocuri, iar spray-ul de urs ar trebui să-i deranjeze și pe ei. Testează-le pe toate înainte (butoane, deschidere, baterii, rază de acțiune etc. – ca să nu faci asta în plină emoție) și ține-le și pe-astea la îndemână, altfel sunt degeaba. Eu nu am purtat și nici nu am folosit vreunul din astea, iar din cei pe care i-am întrebat, e același răspuns: la unii funcționează ceva, la alții altceva.

• Petarda și bricheta. În buzunar, la îndemână, pentru confort psihic. Nu ajută pe nimeni în ecosistem o bubuitură de genul, dar dă un pic de curaj s-o ai acolo.

• Alți câini, mai bine nu. Mare grijă dacă vrei să mergi cu câinele tău în vreo zonă cu stâne, nu zic că e imposibil, dar implică și mai mult disconfort, probabil cărat în brațe și agresivitate turată din partea celor de la stâne. 

Bonus: Dacă încearcă să se ia după tine vreun câine din sat/stațiune, când pornești, fă tot posibilul, cu toate marșurile din lume, să-l gonești. Și pentru că probabil e al cuiva, deși hoinărește, și ca să n-o pățească mai sus – factorul de risc ar crește pentru toată lumea.

↪️ Cert e că nu există rețetă unică, încerci până funcționează ceva, sau o combinație din cele de mai sus (la mine mâncarea a mers mai tot timpul – odată mi-am desfăcut și eu un sandviș lângă ei până a ajuns ciobanul, că nici picioarele mele nu mai țineau).

↪️ Dacă nu funcționează nimic, îți rămâne să faci cale-ntoarsă. Sau dacă ești într-un masiv cu poteci turistice, cere sfatul/ ajutorul Salvamont chiar din teren. Nu ar trebui să fie și asta datoria lor, dar ce să facă, se pune că ești în pericol, pe un munte. Cărări cu bine să avem! 

---

Re:Mediu & Lidl România prezintă: Tu cum transformi resturile de mâncare din bucătărie?

Risipa alimentară e una din temele care mă obsedează în ultimii ani. Pe lâng numerele mari – printre altele, miliardul de tone de alimente care ajung la gunoi anual în toată lumea –  mă uit des la comportamentul meu de consumator. 

Nu predic că e (doar) datoria noastră, la nivel individual, să oprim risipa asta, doar că nici nu mai pot ca din resursele mele – bani plătiți pe mâncare, timp investit la gătit – să las, conștientă, alimentele să ajungă la gunoi. 

Cumpătarea în cumpărăturile de mâncare a fost cheie în obsesia asta, dar ajută și să îți faci loc de joacă și creativitate. Te las cu câteva întâmplări scurte despre relația mea cu resturile de mâncare –, poate ceva te ajută și pe tine și pe buzunarul tău. 

Pentru mai multe ponturi despre cum putem depozita mai eficient mâncarea în cămară și frigider, despre cum ne ajută listele de cumpărături sau despre cum ne afectează toată risipa nu uita să citești acest ghid anti-risipă pe care-l pomenesc de câte ori pot. Acesta a fost creat prin programul „Food Waste Combat”, lansat sub umbrela Băncii pentru Alimente Cluj, prin Lidl România. 

1. Aveam în frigider rămase triste: un rest de piure de cartofi, altul de hummus, o lingură de dulceață de ceapă, o gură de iaurt grecesc. Le-am aruncat pe toate într-o oală, am pus peste niște supă de legume, am mai adăugat un condiment și altul, și de final am plimbat blenderul prin ele. Au ieșit două porții de supă-cremă dulce-acrișoară. 

2. Trei morcovi obosiți să aștepte într-o cutie, niște resturi de unt, lime și portocală se pot transforma în niște „tagliatelle” portocalii, gustoase. Doar crează fâșii din morcov cu un peeler, și aruncă-le într-o tigaie în unt și sucuri de citrice până se înmoaie cât să-ți placă.

3. Orice coajă de legumă poate ajunge într-o pungă la congelator. Când rămân fără supă de legume, pun toate cojile astea la fiert și mai scot de 1 litru (încerc să am mereu în frigider). Mă ajută la orice mai are nevoie de hidratare în timp ce gătesc și are un plus de gust față de apa simplă. 

4. Orice fel de resturi de carne sau legume de la cine sau prânzuri anterioare pot căpăta viață nouă într-o frittata sau într-un quiche. La prima, le leagă pe toate ouăle, la a doua un aluat simplu. Rețetele sunt cu duiumul pentru ambele.

5. Gătesc adesea și în funcție de alimentele pe cale de expirare care-mi ies în cale pe rafturile magazinelor. Mai peste tot găsim astăzi reduceri la ele. Niște ciuperci pleurotus pot completa așa bine câteva porții de pilaf/ risotto (și posibil la jumătate de preț).

6. Ouăle sunt sfinte și polivalente în bucătărie. Dacă am folosit gălbenușurile la ceva cremă de patiser-wanna be sau la paste carbonara, albușurile devin parte dintr-o omletă, o prăjitură cu albuș, sau bezea, chiar dacă nu imediat – pot sta cuminți o vreme în frigider.

7. Pâinea. Ține mai mult păstrată în frigider. Dacă e pe cale să se usuce totuși, poate fi convertită într-un platou plin cu frigănele, doar cu ajutorul a două ouă care s-o înmoaie și s-o facă crocantă la tigaie. Sau, preferata mea, niște crutoane aromate trase în ulei de măsline, sare și boia iute care să meargă cu supa cremă de la punctul 1.

8. Congelatorul e prieten bun. Prelungește viața pentru orice surplus, că e de verdeață, de unt, sau de extra-compoziție pentru niște chiftele (creezi rondelele, le depozitezi pe porții și scoți cât îți trebuie, când îți trebuie).

9. Sosuri. Sky is the limit la experimente constante. Poți jongla cu iaurt, miere, muștar, usturoi, ketchup, pesto, uleiuri – în funcție de ce mai zace pe fundul vreunui borcan la tine. Gustă până e bine pentru tine.

10. Înainte de fiecare listă și tură de cumpărături, dă o raită prin frigider și cămară, vezi pentru câte mese ai mai avea, de fapt, ingrediente.  

11. BONUS: Insist să nu mai stigmatizăm luatul la pachet, mai ales pe inflația asta. Dacă nu ai putut duce toată cina într-un restaurant, va fi un bun prânz a doua zi. 

Spor și creativitate în bucătărie să avem în acest an!

---