Despre lemnul mort care ține pădurea vie
Ce poate învăța natura din montanul românesc din infrastructura bavareză?
Ca prin vis îmi amintesc că acum o lună mă plimbam prin păduri bavareze, mai exact prin Parcul Național Pădurea Bavareză (Bayerischer Wald). În cele două săptămâni cu capul băgat pentru prima oară în diplomație globală prin Egipt, la peste 30°C – dar și la întoarcerea de acolo –, încă mă gândeam la prima după-amiază acolo, când vremea parcă nu îmbia deloc la plimbări.
Un pic de context ar fi să îți spun că pe final de octombrie am petrecut câteva zile în natura Bavariei la invitația Conservation Carpathia, care a semnat un parteneriat de colaborare cu echipa parcului național de acolo, pe cinci ani. Asta implică, printre altele, transfer de know-how, resurse și soluții pentru regenerare naturală din partea germană spre Carpații României, unde planul pe termen lung al Carpathia este să transforme Munții Făgăraș în cel mai mare parc național și cel mai important la nivel european, când vorbim de conservarea sălbăticiei (Carpathia au momentan în proprietate și administrează în zonă peste 25.000 de hectare).
Am putea spune – bine, bine, dar ce să învățăm noi din Pădurile Bavareze? Că doar noi, în România, suntem cei cu ultimele păduri virgine ale Europei (avem mai multe ca orice țară de pe continent, peste 500.000 ha), carnivore mari, zone geografice pentru toate gusturile și nevoile, sălbăticie în munți de te poți pierde cu zilele fără să vezi țipenie de om, că îți place la 2.000+m altitudine, sau doar pe la 1.000. Astea sunt și câteva dintre motivele care pe mine probabil că mă vor ține toată viața aici.
Sălbăticia asta a țării noastre mi-a crescut standardele naturale, dacă pot spune așa. Nu mă mai impresionează orice potecă, orice peisaj văd în afară, însă mă impresionează infrastructuri de vizitare și a venit momentul ca și România să și-o creeze pe a ei, să și-o adapteze în așa fel încât să fie orientată către învățare, către educație pentru conservare — prin implicare. Nu mai ajung doar câteva indicatoare și panouri cu fraze lungi și explic imediat mai multe.
Plimbarea noastră din prima după-amiază prin pădurea bavareză a fost cea care mi-a rămas în suflet cel mai mult. Pădurea are farmec și dacă cerul e gri, și dacă frunzele sunt toate umede, și dacă bate vântul, și dacă stă să plouă. Ba chiar atunci parcă simt mai tare că sunt prezentă în experiență, pentru că trebuie să fiu (mai) atentă în fiecare pas. Și mă-nvârt cu ochii în sus, spre coroanele arborilor roșcovani în tranziție spre iarnă, ceața mă cheamă să mă abat din potecă și să-i ascult, să-i admir foindu-se, desțelenindu-se mai îndeaproape — în timp ce și eu mă lupt să mă dezmorțesc, să-mi simt corpul în acel spațiu nou.
L-am simțit tare bine în acel spațiu în care urșii nu se mai perindă de peste 100 de ani, dar a și fost ciudat să nu am grija lor, să nu fie asta discuția principală. Iar pentru o țară care nu mai are urși de-atâta vreme, mi s-a părut fascinant câte jocuri și desene le pot fi dedicate doar în acest parc național, care însumează peste 24.000 ha. Ăsta e doar un exemplu concret de toate lucrurile pe care România (prin administrațiile de parcuri naționale), de fapt, nu doar Carpathia, le poate învățat din acest parc cu o infrastructură de invidiat (e adevărat și că parcul primește anual 20-25 milioane de euro buget de la statul german; dar astăzi granturile pentru conservare s-au înmulțit în UE).
Am găsit, deci, prin pădurile lor, de la cuburi din lemn prin care se rotesc și-ți explică pe toate laturile cum totul e din ce în ce mai bine, pe măsură ce suprafața unei păduri crește, pentru că mai mult oxigen, mai mult adăpost sau carbon înmagazinat; până la diferențele dintre amprentele animalelor și o mână de om, până la un fel de sanctuar amenajat în interiorul parcului, integrat în traseele turistice.
Ca și cum ai începe și ai urca pe o potecă în Bucegi și la un moment dat ai trece pe lângă un foișor, te-ai odihni acolo un pic și-ai avea șanse să vezi de-acolo un râs (unul salvat, luat din vreo grădină zoologică, căruia i s-a atribuit un spațiu împrejmuit, generos – și chiar l-am văzut acolo). Apoi îți vezi de drum, și în același stil poți vedea zimbri, sau lupi (acum murise lupul pe care-l aveau), câțiva urși. Echipa parcului are grijă să hrănească animalele și să verifice țarcurile.
Intrarea în parc, fie că pe partea cu acest sanctuar, fie că alta, este gratuită, nu plătești decât parcarea pe-acolo (sau există autobuze care vin spre intrările în Parc) și există trasee pe care pot veni și persoane în scaun rulant, sau părinți cu copii în cărucioare (cum am și văzut), pentru că pantele sunt mai line, iar administrația parcului curăță constant potecile, în așa fel încât să poată rămâne accesibile — un cuvânt des auzit pe-acolo și foarte rar la noi — poate doar în contextul unor asociații care organizează ture în natura montană și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de văz, sau cu probleme locomotorii, dar din păcate fără o infrastructură ajutătoare dedicată, măcar într-un colț de parc natural/ național.
Un alt lucru de punctat e felul în care Administrația parcului implică comunitatea în bunul mers al zonei protejate. Au o echipă generoasă de ghizi voluntari, de cele mai multe ori localnici, de multe ori pensionari, pentru că sunt cei cu mai mult timp liber. Unul dintre coordonatori ne-a povestit că pun accent pe implicarea celor care locuiesc acolo, pentru că dacă vii din altă parte a Germaniei, mai greu să ajungi, și poate ajungi rar, și e mai ușor să anulezi planuri dacă ai de parcurs un drum de câteva ore. Totodată, în felul ăsta dau un sens și celor care poate n-ar fi știut încotro s-o ia la pensie, cum să se simtă utili. Heinrich Vierlinger, ghidul care ne-a plimbat pe noi, era trecut de 80 de ani și făcea asta de peste 20.
A venit pregătit cu poze, ne-a pus să ne dăm cu părerea despre anume informații înainte să ne-o dea mură-n gură (spre exemplu – ne-a întrebat dacă știm despre pânza de păianjen, care e, de fapt, mătase) și a făcut totul într-o engleză impecabilă și cu zâmbetul pe buze. Pomenesc exemplul ăsta pentru că ar fi ceva atât de potrivit și pentru satele din jurul parcurilor noastre naționale. Pe lângă comunitatea ghizilor pe care-i plătești dacă vrei să apelezi la serviciile lor, să ai o rețea de ghizi localnici voluntari care ajung să se identifice cu parcul, cu natura, cu conservarea și care devin ambasadori locali ce pot dezvolta și turismul din zonă.
Locul prin care ne-a plimbat ghidul nostru drag este traseul din vârful copacilor, un itinerariu creat doar din poduri suspendate printre arborii din păduri, care urcă câteva sute de metri până la un punct de belvedere. Îl menționez nu doar pentru care are scheme desenate cu arbori și lumini pe măsură ce înaintezi, care-ți explică procesul de fotosinteză, printre altele, ci pentru că e un alt fel prin care zonele naturale, protejate își pot dovedi folosul și pot aduce prosperitate economică:
Traseul face parte dintr-o afacere privată (deci aici e o taxă de intrare), creată însă cu sprijinul Administrației (care vine și cu ghizii voluntari, când e cazul), astfel încât construcția în sine să fie atent integrată în cadrul natural, cu mult lemn, cu scări pe care le traversezi sau plase pe care țopăi – toate cu hău de admirat dedesubt pentru cei viteji, cu statuete din lemn care portretizează urși sau râși, cu informații despre diferențele dintre tulpinile arborilor, ghicitori despre animale și imagini colorate în care trebuie să ginești mai mult de zece viețuitoare în pădure în stilul finding Waldo (apoi ai un geam pe care-l poți trage peste imagine, ca să afli răspunsurile).
Parcul are și niște centre „serioase” de vizitare. Unde serioase pentru mine înseamnă că sunt foarte atente la experiența umană. Au și diorame, care sunt maximum de experiență „în relief” pe care-o s-o primești și într-un centru românesc de vizitare — dacă știi tu de vreunul miez la noi, te rog să mă contrazici.
Dar au, spre exemplu, și o cameră întunecată, care-ți explică, practic, cum se mișcă ecosistemul parcului noaptea. În întuneric, auzi prima oară sunetul de lup, apoi se luminează o bucățică din cameră, în care se și vede lupul împăiat, apoi auzi informații despre specia respectivă, despre comportamentl nocturn. Și tot așa cu toate speciile. Cum să nu fie captivant așa ceva? Nu doar pentru copii (ci și pentru copilul din tine).
Mai există și un „tunel”- experiență care te trece de la scoarța unui arbore până în adâncimile rădăcinilor și interiorul trunchiului. O călătorie care te învață – la fel, prin sunet, imagine, lumini sau tactil – despre cum își formează rețele arborii, cum se hrănesc și ce vietuitoare ascund, în fața căror specii sunt vulnerabili. Toată povestea asta implică, desigur, colaborare între administrația parcului, cercetători și designeri de experiențe în muzee.
Prin Pădurile Bavareze nu a fost totul lapte și miere, asta o arată și un cărăbuș de scoarță pus într-una dintre vitrinele dintr-un centru de vizitare, pentru că acest bark beetle este laitmotiv și parte importantă din istoria parcului — și e relevant și cum reușești să te povestești ca zonă vizitatorilor.
Iar pădurile din zona asta au fost atacate de această ființă care preferă în exclusivitate molidul – și l-a preferat pe vreo 4.000 de hectare, deci pe aproape 20% din suprafața parcului. Cărăbușii de scoarță pot crește până la jumătate de centimetru în lungime și e nevoie de doar 50 pentru a „omorî” în două luni de zile un arbore ajuns „adult”.
Ei intră în scoarța copacului, unde se împerechează și depun zeci de mii de ouă. După, larvele sapă tuneluri în copaci, ceea ce duce la moartea pomilor. Cărăbușii zboară apoi, când vremea este mai prietenoasă și repetă procesul la alți arbori: întrerup toți nutrienții care ar trebui să circule într-un trunchi și o iau de la capăt.
Pădurile Bavareze au fost primele care au devenit parc național în Germania, în 1970, într-o zonă săracă a țării, în care extragerea lemnului era printre activitățile economice principale. Când zona a fost declarată protejată, cărăbușii ăștia nu au făcut decât să aducă zânzanie într-o comunitate căreia oricum i-a fost greu să accepte că nu se mai poate folosi de pădure cum obișnuia. Când a fost invazia mai mare, oamenii au cerut să intervină, să taie cu drujba, să scoată din păduri arborii afectați sau să dea cu substanțe nocive pentru cărăbuși — însă statutul de protecție îi împiedica să facă asta pe administratorii care au încercat să explice că însăși tăierea, deci intervenția omului nu ar face bine economiei bazate pe turism pe care încercau s-o dezvolte și care urmează fix filosofia (și niște standarde internaționale) cum că natura trebuie să-și urmeze cursul, fără ca omul să intervină (parcul bavarez urmează regula asta pe 75% din teritoriu).
Se poate vedea în unele zone din parc cum trunchiurile vechi căzute din cauza cărăbușilor se transformă în hrană pentru arbori noi care ies din sol. Astfel, lemnul mort susține pădurea nouă să renască. Chiar și în zonele astea, sunt trasee marcate care se întind pe zeci de kilometri — contrastul dintre căzături și verdele puieților noi spune o poveste a rezilienței și a unui cerc închis, de pe podețe ajutătoare trase peste secțiuni umede, atât pentru protecția unor habitate umede, cât și pentru cea a turiștilor. Treptat, acceptanța oamenilor față de parc a crescut, punctele de cazare s-au înmulțit și prosperă, iar acum mai multe școli fac parte dintr-un program care-i aduce anual pe elevi în drumeții și tabere, cu saci de dormit cu tot, în case construite în păduri.
Franz Leibl, directorul parcului, a subliniat de mai multe ori ce norocoși suntem în România că dispunem de o biodiversitate atât de mare, versus ei, care se chinuie ca-n multe generații, să ajungă din nou să-și refacă vegetația. Iar dacă habitatul natural îi va atrage pe oameni întotdeauna, pentru recreere, pentru liniște și aer curat, o infrastructură prietenoasă îi va îmbia să rămână mai mult timp în zonă, să lase bani în comunități, deci îi va convinge, într-un final, și pe localnici că un parc național are și avantaje economice.
Ăsta rămâne țelul principal al Carpathia (fără un deadline imediat) – să convingă, și cu ajutor prin parteneriatul bavarez, din ce în ce mai multe comunități din jurul Munților Făgăraș (deci și obștile sătești care au teritorii pe-acolo și care nu sunt convinse momentan) de potențialul economic care poate veni odată cu un parc național, într-un context în care vorbim foarte mult de soluții bazate pe natură pentru limitarea schimbărilor climatice și a creșterilor de temperaturi.
Re:Mediu & Lidl România prezintă: Pâine și Mâine — Sprijin pentru copiii din rural
Un studiu World Vision Romania de anul trecut care a analizat viitorul educației digitale arată că elevii au pierdut până la 80% din materie pe perioada unui singur an de pandemie și școală online. În continuare sunt mulți copii aflați în risc de sărăcie sau excluziune socială care nu pot beneficia de o educație digitală în condiții echitabile, din cauza lipsurilor – de acasă, sau de la școală. Astfel că tipul de educație la care au acces elevii din mediul urban rămâne avansat față de cel primit de copiii din rural.
World Vision România, organizație care sprijină sute de comunități vulnerabile din mediul rural, încurajează, printre altele, copiii să rămână în școli și să iasă din cercul ăsta vicios al sărăciei care-i predispune la abandon. Când copiilor le este foame, nu au cu ce să se încalțe sau muncesc prin curte să-și ajută părinții, școala, nici ideea de gadgeturi nu mai sunt printre priorități.
Pentru asta, unul dintre programele educaționale ale World Vision Romania, Pâine și Mâine, susținut din 2016 de Lidl România, îi ajută pe copii să meargă în continuare la școală și să rămână motivați în ciuda provocărilor cu care se confruntă. Programul ajută, în primul rând, 1400 de copii din 33 de sate ale județelor Vaslui, Dolj, Vâlcea, Ialomița, Cluj și Călărași să primească o masă caldă pe zi.
Apoi, programul include două ore de ajutor la teme și lecții remediale, zilnic, după școală, în contextul în care un sfert dintre copiii din mediul rural nu sunt ajutați la teme, de multe ori din cauza lipsei de pregătirii educaționale a familiei. Pâine și mâine mai include și ateliere tematice unde copiii sunt încurajați să-și descopere pasiunile și să dea frâu liber curiozităților – iar ca bonus, aici se adaugă și sesiuni de consiliere școlară și vocațională.
Importantă este și pregătirea profesorilor, așa că le sunt și lor dedicate sesiuni în care învață metode noi și atractive de predare. Sunt incluși și părinții în program – prin ateliere pentru ei și copiii lor, ca să închege mai bine relațiile și să se susțină reciproc. Pentru a ține informațiile vii și-n timpul vacanței, există și Școala de Vară, unde copiii participă la activități de educație non-formală într-un spațiu prietenos.
Iar abandonul școlar nu înseamnă doar absenteism – peste 40% dintre copiii de clasa a II-a sunt analfabeți funcționali, conform datelor World Vision Romania. Chiar dacă merg la școală, copiilor le este greu să asimileze informații atunci când nevoile de bază (precum mâcarea) nu le sunt îndeplinite. Iar asta le afectează atenția la ore sau felul în care își fac temele. Dacă nu reușesc să le rezolve singuri, se demotivează, iar asta duce la scăderea stimei de sine, și ulterior la abandon – cercul vicios despre care spuneam.
Acum că am intrat în spiritul dăruitului (deși nu înțeleg unde s-a scurs încă un an), poți susține programul Pâine și Mâine printr-o donație unică sau recurentă. Iar dacă vrei să ajuți în timp ce plănuiești cadourile pentru ai tăi, până pe 28 decembrie, la o jucărie cumpărată, Lidl donează un leu către World Vision România. Anul acesta, 1500 de copii vor beneficia de investițiile care vor fi alocate pentru modernizarea și digitalizarea a 33 de școli din România. Sunt incluse, printre altele jucării din lemn sau jocuri de construit și poți consulta colecția aici.
