Drumul lung spre Împăcare
Poate ai aflat deja că iese în lume povestea la care am lucrat în ultimul an: Împăcare pe Via Transilvanica. Îți povesteam în 2025, după ce treceam de niște alegeri prezidențiale complicate, că o să plec într-o călătorie mai lungă și că am gândul unei cărți. Îți povesteam, la cald, și ce-a rămas cu mine după ce am mers pe jos 700 de kilometri.
În povestea asta aproape că mi-am dat un șut în fund ca să pornesc la drum, după ce m-am trezit blocată într-un șirag de nemulțumiri în viața mea și în capul meu. Eram (și încă sunt) într-un oraș agitat despre care nu știam ce-mi mai aduce bun, dincolo de confortul unui loc cunoscut; lucram foarte mult singură și purtam povara că în viața mea de freelancer proiectele plătite decent nu sunt mai niciodată alea care mă și bucură; mă consumam, în general, din cauza vecinătății din bloc, sau din cauza indolenței autorităților locale sau a fricilor financiare ce par fără sfârșit.
Relația mea cu natura – una care-mi făcuse atâta bine în alte perioade ale vieții – era în paragină și ajungeam destul de rar, oriunde. Eram obosită și amorțită într-o buclă de cinism și pesimism, în timp ce lumea mă admira pentru cât de liberă și călătoare păream.
M-am întors pe Via (prima oară fusesem în 2021) cu speranța că o să regăsesc niște entuziasm pentru propria viață. Să-mi iau rucsacul în spate și să mă bizui pe picioarele proprii era cam singurul lucru pe care știam să-l fac pentru bunăstarea mea, chiar dacă nu-l mai făcusem de prea mult timp.
Cei 700 de kilometri de sub picioarele mele au devenit, treptat, un spațiu paralel cu realitatea mea din București, în care mi-am făcut loc de întrebările alea care-mi zumzăiau de multă vreme prin cap:
💭 Cum îmi mai poate îmbunătăți natura viața astăzi?
💭 Cum fac să am o relație (mai) echilibrată cu orașul, atât cât voi mai locui acolo?
💭 Cum fac să văd și să apreciez lucrurile bune care mi se întâmplă?
💭 Cum fac să nu mă mai compar cu alții?
💭 Cum fac să nu mai fug ca disperata și să nu mai cred că doar dacă fug și ajung cât mai departe, cât mai repede, voi primi validări și iubire și aprecieri?
💭 Cum arată libertatea pe care mi-o doresc și unde e OK s-o compromit?
💭 Ce facem cu toată singurătatea pe care-o simțim, și despre care nu prea vorbim?
💭 Cum mi-ar plăcea să fie viața mea astăzi, nu la pensie și nu când mă voi îmbolnăvi?
Poate-ți vorbesc de lucruri prea personale pentru reporterul ăla care te-a obișnuit, cândva, cu articole documentate din lumea mediului (dar și dintr-altele). Poate că mă schimb, sau poate că există o legătură profundă – pe care mi-e greu s-o mai ignor, sau s-o explic –, între stările mele, ce se-ntâmplă-n lume și ce reușesc să scriu.
Poate că totul devine personal de la un punct încolo și e în regulă – marii poluatori, saga urșilor, gunoaiele (obsesia mea principală pe care o s-o regăsești pe parcursul poveștii), pădurile sau felul în care sunt încă văzute femeile în România. Poate că e un moment, prin Împăcare, în care caut tranziții – între persoana I și celelalte, între ce spun ceilalți și ce aș vrea eu să spun, pe mai departe, lumii (și da, o încercare de împăcare cu toate astea).
Îl folosesc pe „poate” pentru că am foarte puține certitudini – legate de lume sau de locul meu în ea, iar asta mă bucură și mă-ngrozește în același timp. Nici cartea nu vine cu rețete pe tavă, sau cu schimbări miraculoase post-călătorie, n-ar avea de unde. Dar poate-ți amintește de niște întrebări importante și pentru tine.
Poate te-ndeamnă să te oprești un pic – când, cum, unde și cât poți.
Nu mai dau din casă, dar abia aștept să te iau cu mine în călătorie, să filosofăm împreună și să ne mai oprim la umbră, să ne tragem sufletul.
Să ne uităm la azi; să ne-amintim că poate fi și bine.
Te las și cu un fragment scurt din carte:
Călătoria asta... dacă nu capătă un sens, o faci degeaba – zicea o voce de pe drum.
Încă mă gândesc la cărarea pe care n‑o să rătăcesc, mă întreb unde începe, aș vrea să știu spre ce mă îndrept;
aș vrea ca viața mea să vină cu un ghid, ca cel de pe Via.Când o să știi...o să știi, aud o altă voce,
o să te cheme locul.Între timp, drumul ăsta te ține pe drumul tău.
Mâine nu știi cum va fi.
dar stai cu două bășici bandajate la piciorul stâng
și una la degetul mic de la dreptul;șchiopătezi prin DM după niște plasturi mai trainici și te amesteci cu localnicii.
Nu știe nimeni că mergi de câteva sute de kilometri pe jos.
Rămâne între tine și drum.
iar drumul te surprinde uneori, ca un film la care ai avut încredere să intri,
fără să citești nimic despre el.
Save the date pentru lansare!
🎉Te aștept cu drag și la lansarea cărții, pe 24 august, la Grădina Verona din București, de la 18:00. O să trecem printr-o mică discuție moderată, o să luăm și întrebări din public, apoi rămânem la povești pe-acolo. Dă vestea mai departe cui vrei.
📘 Plănuim și un mic turneu de lansări, prin alte orașe ale țării, pentru toamna ce vine acușica (te anunț când știu mai multe).
🙏 Mulțumesc pentru tot sprijinul Alice Books, editura la care povestea și-a găsit o casă tare bună (check out toate titlurile astea mișto din colecțiile lor).
🙏 Mulțumesc Recorder – Pentru încrederea acordată, pentru că m-ați susținut ca să pot scrie și edita liniștită la carte, fără să iau alte proiecte, de nevoie, cum se-ntâmplă.
🙏 Îți mulțumesc și ție, că ai rămas aproape și m-ai încurajat de-atâtea ori.
Ai gasit vreo solutie minune pentru basici si bataturi? Ceva sosete mai rasarite, ceva pantofi mai potriviti?
Bravoooo 👏👏👏