Știu că primești ediția asta într-un context complicat. Ce li se întâmplă ucrainenilor e în toate gândurile și conversațiile noastre (din care pandemia a cam dispărut, nu?). Navigăm între îngrijorare, pentru ei și pentru noi, între dorința de a ajuta și sentimente de inutilitate, între dorința de a face sau a spune lucruri în afara contextului și a ne simți vinovați când se întâmplă. Astăzi o să te rog să alegi ce vrei să citești, în funcție de câtă bandă mai ai, după cum urmează:
⛽ Dacă mai poți duce despre război (related), găsești la #1 un rezumat al dependenței noastre de gazul rusesc și scenarii viitoare într-un context european.
🌡️ Dacă după multe știri despre război, mai poți duce despre schimbări climatice într-un raport care nu vine nici el cu vești bune, press #2.
🐯 În fine, dacă vrei să-ți iei mintea cinci minute de la #1 și de la #2, să te pierzi într-o poveste personală dintr-un loc natural îndepărtat, sari direct la #3.
Iar dacă nu mai ai deloc spațiu pentru informații, e OK. Ieși din mailuri, ieși la aer, ieși din capul tău cât de-o tură de bloc sau de curte. Plimbă și niște cuvinte spuse recent de omul de radio Jad Abumrad (când a anunțat că pleacă de la Radiolab), care se pretează și în prezentul nostru; mai ales în toate încercările noastre de a ajuta. Tradus în română e: În loc să umpli spațiul, creează-l; În loc să vorbești, ascultă.
Create space, rather than filling it;
Listen, rather than talk.
Create space, rather than filling it;
Listen, rather than talk.
Create space, rather than filling it;
Listen, rather than talk.
#1. Între securitate energetică și urgență climatică
Miercurea trecută, președintele Senatului Florin Cîțu a anunțat că proiectele pentru energie nucleară şi pentru explorarea gazelor naturale din Marea Neagră vor fi accelerate şi că, în tot contextul dependenței noastre de gazul rusesc, acestea ar putea asigura securitatea energetică prin 2026. „Pentru anul acesta avem gazele asigurate.”
Până ajungem noi în 2026, m-am dus spre Sorin Cebotari, care are expertiză în politici energetice europene și impactul regenerabilelor, cu întrebarea de bază:
Cât de dependenți suntem astăzi de gazul rusesc?
Pe scurt, suntem cam 100% dependenți de gazul importat, de aici și urgența altor proiecte și alianțe.
SUA anunța anul trecut că va da 25 de milioane de dolari ca sprijin pentru proiecte concentrate pe energie nucleară curată și modernă. „Nuclear Futures Package” ar veni să ajute într-o tranziția spre energia curată. E un dans în care e prinsă și țara noastră, alături de Ucraina, Polonia, Kenia, Brazilia, Indonezia, printre alții.
Mai relevantă devine însă discuția zăcămintelor din Marea Neagră pe care abia am primit undă verde să le exploatăm și care ar putea transforma România într-un exportator de gaze, spune ministrul energiei, Virgil Popescu. Problema e că, și dacă peste câțiva ani vom extrage primele molecule de gaze, sunt altele care împiedică procesul de intrare pe piață încă din 2018, mai exact Legea offshore, care urmează să fie revizuită anul acesta.
Chiar dacă rezervele de gaze estimate ale României nu se compară cu cele ale Rusiei, analiştii spun că ar putea totuşi face concurență grupului rus Gazprom în Europa Centrală şi de Est, ar diversifica sursele de aprovizionare cu gaze şi ar aduce României venituri de miliarde de euro.
Ce e cu legea offshore?
Prin vara lui 2018, Legea offshore, care impune condițiile în care pot fi scoase și vândute gazele din Marea Neagră a fost adoptată de Parlament, după un parcurs întortocheat. Preşedintele Klaus Iohannis le-a cerut aleşilor pe-atunci să se asigure că nu există riscul să alungăm investitorii, însă discuțiile s-au împotmolit la capitolul fiscalitate.
Companiile petroliere au aflat că, pe lângă redevenţă (un soi de chiria locului), vor plăti, printre alte taxe, şi un impozit suplimentar calculat în funcţie de preţul gazelor, care poate ajunge şi la 50%, iar jumătate din producţia obţinută trebuie să rămână în ţară. Taxări împovărătoare pentru companiile petroliere, însă „o lege care poate să genereze venituri de 40 de miliarde de dolari”, declara Liviu Dragnea, pe-atunci șeful Camerei Deputaților. Ce știm e că dacă am fi exploatat gazele din Marea Neagră de-acum cinci ani, asta ar fi ajutat România să facă faţă actualei creşteri a preţurilor la energie în întreaga Europă.
Dar exploatările locale nu ne-ar fi dat independență, sunt doar resurse pe care e bine să le avem în mixul energetic, subliniază și Sorin Cebotari, și „pentru un control asupra modului în care se formează prețul”.
Contextul marilor puteri
Rusia a fost cel mai mare furnizor de gaze naturale al UE. După disputele pe tema gazelor între 2006 și 2009, cu actorii principali Europa, Rusia și Ucraina, urmate de tensiunile din criza ucraineană dintre 2013-2014, UE a căutat să-și reducă dependența de gazele importate din Rusia. Totuși, rușii continuă să reprezinte 40% din consumul de gaz al Uniunii.
Cum contextul ucrainenilor se complică pe zi ce trece, atât ei, cât și UE și SUA se gândesc cum să fie mai puțin sau deloc dependente de gazul rusesc. Poate înlocui Europa importurile rusești în următoarele două ierni? Concluzia la care au ajuns experții este că trebuie mai degrabă să se facă ajustări urgente pentru reducerea dependenței de gaz în general, decât să ne gândim doar la înlocuirea Rusiei ca furnizor.
Dar și renunțarea la Rusia ar presupune niște schimbări de infrastructură majoră, spune Sorin Cebotari, niște realinieri europene asupra modului în care lucrăm și funcționăm energetic. Fie să construim terminale de GNL (gaz natural lichefiat, care ar permite, spre exemplu, importurile norvegiene), să investim mai mult în eficiența energetică, să scădem consumul, să creștem, desigur, investițiile în regenerabile. „Contează mult ce decizii luăm acum pe termen lung: dacă începem să construim o altă infrastructură de gaze naturale ca să acoperim criza pe termen scurt și mediu, practic ne sabotăm planul de tranziție energetică pe termen lung.”
Iar aici e marea contradicție dintre nevoia de a acționa ca să rezolvăm o criză și nevoia de a îndeplini, pe termen lung, promisiunile care vin la pachet în Green Deal (printre ele reducerea emisiilor de carbon la jumătate până în 2030, și neutralitatea până în 2050). „Iar în momentul în care investești, ca țară, milioane de euro într-o altă infrastructură de gaze naturale, nu o să îți vină să o abandonezi în 5-10 ani.”
Cel mai prăpăstios scenariu ar fi fost cel în care Rusia ar fi întrerupt toate exporturile la început de februarie, în plin frig, iar depozitele UE ar fi putut fi goale până la final de martie, asta și pentru că Uniunea se confrunta cu o cerere crescută de gaze din prima parte a lui 2021 (țări precum Norvegia dau deja cât pot, mai ales de anul trecut, când au crescut prețurile gazului). Rusia fusese reticentă să mărească exporturile, ceea ce îngrijorase Uniunea cu mult înaintea izbucnirii războiului cu Ucraina.
Oricum, dacă e să vorbim despre „închiderea conductei”, trebuie să înțelegem că n-o vor face rușii, spune Sorin Cebotari. Rușii pot crește prețul foarte mult, însă nu pot amenința că nu mai exportă gaze naturale, pentru că e o mare parte din business-ul de țară, ca să zic așa, și au nevoie să-și păstreze un spațiu european pe care să le vândă (plus că au nevoie, efectiv, să elibereze/consume gazul propriu-zis).
Prin urmare, dacă va veni vreo decizie de rupere, nu va veni de la Putin, ci de la UE, ca un ultimatum, ca o acțiune ce poate fi percepută ca o amenințare la securitatea lor economică.
Pușculița cu gaze naturale
Până vom pune la punct infrastructura de care spune Cîțu (sau orice altă infrastructură, poate revenirea la conducte parțial abandonate precum gazoductul Nabucco, în încercarea de a aduce gaz direct din Azerbaidjan, cum fac deja vecinii bulgari), e posibil să trebuiască să facem niște economii, la un moment dat, spune Sorin Cebotari. Aici trebuie să separăm dependența sectorului casnic de cea a sectorului industrial:
În cazul unor economii, companiile care folosesc intens gaze naturale pentru procese industriale (precum confecționarea aluminiului etc.) ar fi primele de la care s-ar tăia alimentarea, pentru că au nevoie de resurse foarte mari de gaze ca să funcționeze. „Iar când tu, ca Guvern, trebuie să decizi de la cine tai gazul în primul rând, o să tai din industrii. Sectorul casnic e ultimul și nu vrei să ajungi acolo.” Nu poți să îi lași pe oameni să înghețe de frig sau să nu-și poată pregăti mâncarea.
Totuși, contradicția energiilor în casa UE:
Comisia Europeană, prin acordul Green Deal, vrea ca, până în 2050, Europa să devină un continent neutru din punctul de vedere al emisiilor de dioxid de carbon. Dacă ţări precum Franţa vor miza pe energia nucleară ca energie de tranziţie spre curat (70% din energia lor e nucleară), România poate că va trebui să mizeze pe gaz.
Dar la nivel european, dezbaterea este ce tipuri de energie alcătuiesc astăzi un mix bun spre o tranziție energetică verde? Propunerea recentă a Comisiei – care clasifică gazul și nuclearele ca parte din mix – e încă o discuție, una din care UE ar trebui să extragă în curând definiția pentru „energie curată”, astfel încât definiția asta să nu compromită securitatea economică a UE.
Într-o întâlnire de urgență a Consiliului Energiei la Bruxelles comisarul Kadri Simson a spus că într-un fel sau altul, războiul cu care se confruntă Ucraina va avea repercusiuni și asupra întregului sistem energetic. „Ne-a arătat vulnerabilitățile dureros de clar.” A mai spus și că au început să simuleze cum s-ar putea rupe Ucraina de gazul rusesc și care ar fi potențialele efecte. Momentan știm că UE va trece în siguranță de iarna asta și că prognozele meteo din perioada următoare sunt favorabile, însă că depozitele UE vor fi prin aprilie pe la 18%, comparat cu 30% în aceeași perioadă anul trecut.
„Pe termen scurt avem nevoie să ne diversificăm sursele de gaz în afara Rusiei și să ne asigurăm că toți participanții la piață joacă după aceleași reguli”, a mai spus comisarul Energiei Simson. „Însă în continuare, cea mai bună și de lungă durată soluție este Green Deal – încurajarea regenerabilelor și eficienței energetice pe cât de repede este posibil.”
Momentan, concluzia e că nu avem cu ce înlocui gazul, nici mâine, nici în următorii ani și atunci e posibil, spune Sorin Cebotari, ca în contextul actual, în care securitatea națională primează, UE să fie mai permisivă cu ce putem cataloga drept energie curată. Green Deal poate deveni ceva ce vom acoperi cu argumentul urgenței securității naționale, apoi energetice, pentru că ambele bat urgența climatică. Apoi va deveni tot mai greu să aperi poziția nu centralelor nucleare, nu termocentralelor, pentru că toate se vor lovi de „vrei să murim de frig?”.
Sperăm să nu fie așa, însă experților le devine clar de pe acum că discursul schimbărilor climatice va deveni mai greoi de apărat în contextul unui război și că va exista o rearanjare a priorităților, implicit a felului în care comunicăm despre mediu.
Probabil că vom vedea, trăi și dezbate orice schimbări ne mai așteaptă.
#2 RAPORTUL IPCC: Vulnerabilitate, impact și adaptare la schimbările climatice
În toiul războiului a ieșit și un raport important despre starea planetei pe care nu pot să-l sar, mai ales pentru că se leagă și de nevoia de a încuraja crearea de infrastructură pentru energii regenerabile A.S.A.P.
IPCC (The Intergovernmental Panel on Climate Change) a venit cu un al II-lea val de analize și statistici care explică cum costul schimbărilor climatice este deja imens și va crește dacă încălzirea globală continuă. Dacă emisiile nu sunt reduse mai rapid decât în planificarea actuală, numărul daunelor va crește și părți din planetă ar deveni nelocuibile.
Ștampila IPCC este relevantă pentru că e o structură globală care studiază schimbările climatice și care e conectată la realitățile locale. Fiecare raport IPCC (cel de față e al 6-lea) are, spre exemplu, și cercetători români în grupurile de analiză, sau pe alții care sunt citați în raport din lucrări deja publicate.
Las mai jos câteva concluzii importante ale raportului, rezumate de echipa de cercetători contribuitori ai platformei InfoClima, iar pentru o perspectivă mai amplă, vă invit să citiți tot articolul.
Evenimentele meteo extreme precum valurile de căldură, secetele și focurile de vegetație devin tot mai frecvente, intense și de durată. Acestea au un impact vizibil asupra oamenilor, infrastructurii și biodiversității. Din păcate creșterea intensității și numărului acestor evenimente poate fi atribuit schimbărilor climatice.
Dacă încălzirea atmosferei va continua într-un ritm crescut (depășind pragul de 1.5°C) ne va fi extrem de greu să dezvoltăm măsuri eficiente de adaptare, iar strategiile de adaptarea vor fi ineficiente fără o reducere rapidă a emisiilor gazelor cu efect de seră.
Creșterea nivelului oceanului planetar, presiunea pentru aprovizionarea cu apă potabilă și alimente precum și dauna provocată ecosistemelor (spre exemplu recifului de corali) vor trece de limita “adaptabilității” dacă creșterea temperaturilor va trece pragul de 1.5 °C.
Atât țările sărace, cât și cele bogate vor fi afectate de încălzirea globală. Efectele directe și vizibile vor include valuri de căldură, creșterea nivelului apei, fenomene meteo extreme și colapsul ecosistemelor locale. Acestea vor duce la pierderi economice globale, perturbarea lanțurilor alimentare și a altor lanțuri logistice, precum și la creșterea instabilității politice.
Țările subdezvoltate resimt însă mai puternic impactul schimbărilor climatice. Lipsa resurselor financiare pentru dezvoltarea soluțiilor de adaptare face ca populația acestor țări să fie expusă și mai mult efectelor încălzirii globale. Din păcate, schimbările climatice au sporit inegalitățile între țări și vor rămâne o cauză a polarizării extreme dacă nu vom lua măsuri urgente.
Impactul secetelor și valurilor de căldură asupra agriculturii va fi resimțit de majoritatea țărilor europene, care vor înregistra pierderi însemnate. Sistemele de irigație de asemenea vor fi afectate de fluctuațiile resurselor de apă. Aici, măsurile de adaptare includ: susținerea financiară și logistică a agriculturii și fermierilor. Sectorul agricol trebuie ecologizat și eficientizat cu ajutor guvernamental.
Deficitul de apă ar putea deveni o problemă gravă mai ales în Europa de Sud. La pragul de 2 °C (încălzire medie globală) peste o treime din populația Europei de sud ar fi afectată de lipsa apei potabile. La 3 °C impactul negativ ar fi dublu.
Inundații mai frecvente și nivelul mărilor din Europa crescut reprezintă amenințări semnificative (posibil existențiale) mai ales pentru comunitățile aflate în zonele de coastă.
Secțiunea asta a raportul IPCC identifică și obstacolele din calea soluțiilor: lipsa de fonduri, o lipsa de acțiune din partea mediului privat, o mobilizare insuficientă a sectorului financiar, lipsa unui leadership coerent și organizat care să coordoneze implementarea măsurilor politice.
Pentru a rezolva aceste probleme create de schimbările climatice este nevoie de o planificare asumată pe termen lung ce nu ține cont de tabăra politică. Căile de adaptare și mitigare echitabile și juste sunt vitale pentru ca Europa să poată avea o dezvoltare sustenabilă și rezilientă în fața schimbărilor climatice de acum și din viitor.
#3 Acolo eram în control
În ultimele zile m-am tot gândit și m-am teleportat pe câmpul ăla deschis, gălbejit, în care m-a plouat mărunt acum trei ani, tot pe vremea asta. Fără clădiri, fără arbori, fără stâne, nu aveam unde să mă adăpostesc. Doar un câmp mărginit la mari depărtări de două lanțuri muntoase prea îndepărtate de mine, tăiat de o cărare pe care o traversam cam șchiopătând.
Pe-atunci păruse cea mai grea încercare la care fusesem supusă. Mă întorceam pe câmpul ăsta după vreo trei nopți petrecute singură prin sălbăticia din Patagonia. Dormisem într-un cort de împrumut, mâncasem supă la plic, cel mai cald și culminant moment al serii, tremurasem mai degrabă de frig decât de frica pumelor, pentru că supraestimasem vara chileană din februarie.
Cântasem, zăcusem sub soare pentru că nu mă grăbea nimic nicăieri, nu vorbisem cu nimeni la telefon de câteva zile. Acolo „fără semnal” e fără semnal pe zeci de kilometri și nu cred că apreciasem ceva mai mult în viața mea.
Pierdusem traseul, îl regăsisem, mă pierdusem și pe mine și mă regăsisem. Pare că atunci când mă simt pierdută sau frântă în mai multe bucățele mici, trebuie să plec undeva, mai departe sau mai aproape, ca să mă lipesc la loc. E felul meu de a mă aduna bucățică cu bucățică, de a mă reuni în gânduri și-n simțiri.
Poate pare contraintuitiv sau fără sens să pleci departe sau singur când ți-e rău, dar pentru mine avea tot sensul din lume, și cred că asta e tot ce contează. Ca ce fac să capete un sens pentru mine. Știam că iau la pachet și o teamă firească, de o lume naturală necunoscută și că o să trăiesc cu ea în spinare.
Era o teamă pe care, spre deosebire de incertitudinile prin care trecem astăzi, o puteam manevra ca dintr-un excavator. Știam când să sap în ea, când s-o stabilizez, când s-o astup, sau când să bag lama în ea, când s-o pun la zid și să merg mai departe.
Când să traversez râuri, cum să accept că mai și alunec în ele, că mă ud. Știam să vânez ultimele minute înainte de apus, ca să-mi usuc hainele pe cort. Simțeam că mă doare un picior de la una din alunecări, dar știam că trebuie să merg mai departe, șontâc-șontâc, pentru că trebuie să devin propria mea salvare.
Nu mai conta că mă plouă într-un câmp deschis fără să pot mări pasul, pentru că luasem deja contact cu râul de dinainte. M-am uitat la cer ironic și am întrebat dacă atâta poate.
Mi-am amintit de ziua cu câmp și ploaie pentru că m-am reglat din mers în ea, ca niciodată, în ritmul meu. Ceea ce ne doresc tuturor în perioada asta. Să ne reglăm din mers. Să ne găsim și cărările care par că ne împrăștie, dar care de fapt ne adună.
Dragă Anca, te-am găsit 🤗