[Scrisoare de la COP27 #1]
În următoarele săptămâni ne citim mai des, pentru că am ajuns (până pe 18 nov.) la COP 27, cea mai importantă conferință anuală la care se dezbat felurile în care putem combate schimbările climatice.
Ieri am auzit mult expresii cheie (și mari) pe care probabil le voi întâlni în următoarele două săptămâni. „Transformative action”, „tangible results”, „resilient networks”, „green economy”, „low carbon society” – ultima în contextul că trebuie să ne pregătim tineretul în special – no pressure – cu skilluri necesare ca să trăiască într-o astfel de societate. Asta a spus președintele Klaus Iohannis ieri în discursul lui de deschidere de la COP27.
COP27, Conference of the Parties este un ditai congresul al Națiunilor Unite în care, pentru două săptămâni pe an, se strâng lideri de state, cercetători, ONG-uri, activiști, jurnaliști ca să negocieze, pe scurt, viitorul Planetei. Toți cei de aici sunt de acord că trebuie să facem cumva, ceva, mai repede, ca să nu depășim 1,5°C în creșterile de temperaturi – e limita stabilită de cercetători ca să evităm niște dezastre climatice și e confirmată de mai multe rapoarte.
Doar 26 de țări din 193 și-au revizuit planurile legate de urgența climatică. Între timp, de la COP 26 de anul trecut, previziunile cercetătorilor au devenit mai alarmante și cer acțiune urgentă, la scară mare. „Am avut șansa să facem schimbări treptate, dar s-a dus”, a spus directoarea executivă a programului de mediu al Națiunilor Unite (UNEP), după publicarea raportului despre emisiile gazelor, din octombrie 2022. Pe scurt, acesta arată că nu facem tot ce-am putea pentru reducerea lor. „Doar o transformare radicală, din rădăcini a economiilor și societăților ne poate salva de la accelerarea dezastrelor climatice.”
Tot ce se discută aici e important, chiar dacă nu știu dacă o să putem pune, la final, degetul pe ceva concret (poate peste câțiva ani uitându-ne înapoi la aceste două săptămâni). Adică sunt negocieri începute la COP-uri de acum mai mulți ani care abia acum se soluționează. Dar altdel nu prea poți să avansezi, fără negocierile de la nivelul înalt, mai mari și mai însingurate sunt luptele de la firul ierbii, mai ales pentru lumi care încasează mai multe daune, precum țările africane.
Poate știți, poate nu, Acordul de la Paris a fost semnat de 196 de țări la COP21 în 2015. Acolo s-a stabilit și că nu trebuie să depășim limita de 2 grade (apoi s-a strâns cureaua la 1,5). Povestea asta a devenit un etalon al negocierilor climatice, pentru că a fost prima oară când toate țările s-au pus de acord că e groasă treaba și că până pe la jumătatea secolului e nevoie să devenim o lume climate neutral. Adică să trecem cât mai repede pe energii verzi, iar ce emitem, să fie înmagazinat sub o formă sau alta. COP 27 se ambiționează, cel puțin la nivel declarativ, să fie o reuniune pentru implementare. În următoarele zile, săptămâni, încercăm împreună să înțelegem ce înseamnă asta, ce ar însemna implementare în contextul României; ce urmează.
COP27 se întâmplă anul ăsta în Egipt, în stațiunea turistică Sharm El-Sheikh, un loc disputat de multă lume, pe bună dreptate. Mulți n-au reușit să ajungă din cauză că locul e scump (pentru că au crescut prețurile și de 10 ori din cauza conferinței), sau din cauză că e mai complicat cu viza, sau din cauză că principiile sunt mai puternice și nu au vrut să se asocieze cu un eveniment la care Coca-Cola, unul dintre cei mai mari poluatori, este printre partenerii principali. Totodată, pentru că suntem într-un stat controlat, securizat (am fost pozată, scanată la pașaport peste tot, luate amprente), foarte greu va fi în acest an cu manifestările, protestele de orice fel, deci puterea societății civile, care ar trebuit să fie parte din ADN-ul unui astfel de eveniment, suferă.
Nu știu nici să spun în ce țară ar fi fost echitabil să ții un ditai evenimentul cu zeci de mii de oameni (peste 30.000 la momentul de față) – echitabil și pentru participare și pentru mediu, că tot vorbim de el (na, am zburat, am consumat cu toții). Știu doar că guvernul egiptean a investit peste 650 de milioane de dolari în renovări, drumuri și altele, cum facem și noi în România dacă urmează să găzduim ceva internațional (vezi trenul aeroport-oraș terminat pentru Euro 2020).
Pe de altă parte, sunt chitiți să recupereze cât pot, pe ce părți pot – prețurile la cazări au explodat ( 250-300 $ pe noapte e un preț decent și ieftin încă; nu în centru) și pentru că impozitele sunt mari, iar unde se ține conferința mănânci un sandviș fad cu două felii de șuncă și o sticlă de suc cu 15 dolari, pachet pentru care trebuie să stai la vreo două cozi și să lași vreo oră din timpul tău.
COP 27 – la Tonino Lamborghini International Convention Center – înseamnă vreo 5 Romexpo într-unul – cu săli de întâlniri, pavilioane, centre media. Organizatorii au avut grijă să pună autobuze gratuite la dispoziția participanților spre majoritatea locurilor de cazare. Eu și alte câteva sute de oameni trebuie să mai luăm un taxi, după locul în care ne lasă autobuzul, pentru că suntem cazați într-un fel de Cosmopolis pentru București, ca raportare. Remote, dar aici cu un iz puternic de ghost-town, la poalele munților arizi și deșertului, unde deși oamenii sunt binevoitori și gata să ajute, n-ai cum să nu fii într-o stare de alertă în permanență (mai ales când trebuie să negociezi cu taximetriștii care te întreabă „if you are married” noaptea, pe un drum pustior).
Porto Sharm, cartierul în care stau, a fost o promisiune măreață, cochetă cu clădiri mici și colorate de oraș în oraș, cu piscine, magazine, restaurante. Nu prea i-a ieșit (toate parterele clădirilor sunt abandonate, prăfuite, „în construcție”), iar acum proprietarii au prins ocazia să recupereze, dar sunt depășiți (s-ar putea să vii să aștepți cu orele la recepția locului, să îți deschidă cineva ușa de la apartament spărgând yala cu ciocanul, să găsești mult praf ca după văruit sau gândaci; să nu fie internet, deși promis).
În fine, noroc că toate micile „aventuri” aduc oamenii mai aproape întotdeauna – au ajutat în ultimele ore persoane noi cu care am mai schimbat vorbe în autobuzul spre conferință (durează 1h cu totul dus să ajungem acolo din Porto Sharm) sau cei din complex (cineva mi-a adus chiar un pachet de la supermarket și nu a vrut să-mi ia bani – „lasă că m-au ajutat și pe mine alții și dau și eu mai departe”). Dar să nu mă întrebați de mâncare bună, sau ce am vizitat pe aici dacă ne întâlnim. Nu cred că ajung la povestea aia, deși știu că există. E și asta totuși o poveste cunoscută românilor — prețuri crescute artificial, să încerci să profiți de turismul străin, măcar mi-e familiar contextul.
Dar ne vom concentra în perioada următoare să înțelegem mai multe despre COP, în general. Am vrut să vin aici tocmai ca să trecem împreună prin miza negocierilor climatice și să încercăm să le înțelegem (și vorbesc la plural fix pentru că și eu descopăr lumea asta pe drum – lucru care mă va ajuta apoi în alte discuții și în articole la care voi lucra, pentru explicarea contextului mai larg). Asta, devine, o școală importantă de educație de mediu pentru mine, ca să pot scrie mai responsabil despre mediu, la întoarcere.
Uite, spre exemplu, e important, cred, de știut că România nu participă direct la negocieri (m-am așezat ieri cu intenție lângă masa României într-una din sălile de întâlniri; și serendipity, am povestit cu două doamne din Ministerul Afacerilor Externe). Adică ideea e că sunt negocieri zilnice cu statele din toată lumea pentru a hotărî ce măsuri sunt urgențe, cum se poate accelera implementarea Acordului de la Paris și altele. Avem o delegație aici – e și președintele (a ținut discursul de deschidere ieri), sunt oameni din ministerul Mediului; însă reprezentantul nostru principal în discuții este UE.
Echipa care reprezintă toate statele stă la masa mare, apoi dezbate cu membrii Uniunii, apoi se întoarce la negocieri și tot așa. Liniile de discuție principale, cu modificare de drafturi și altele sunt: Acordul de la Paris, Protocolul Kyoto și Convenția Națiunilor Unite pentru Schimbări Climatice. Toate astea se întâmplă în tot felul de clustere, în funcție de teme (adică nu sunt aproape 200 de lideri constant la aceeași masă, cred că e de bun simț). E frustrant să vezi și cum timpul într-o întâlnire se pierde pe multe mulțumiri politicoase și se duce repede, dar face parte din lobby, diplomație și menținerea unor relații de cooperare.
Recomandarea zilei:
Discursul de deschidere al lui Emmanuel Macron. Șefii de state au avut trei minute la dispoziție (a respectat al nostru, vă vine să credeți?), dar Macron a vorbit 17. Nu pot să spun că nu a zis lucrurilor pe nume (mi-a rămas expresia „pas business as usual” și că e, practic, important, ca bogații să sară cu bani pentru țările sărace, mai urgent, dar vă las să-l savurați).
🚌 La COP 27, partener de drum îmi este BRD – Groupe Société Générale. Pe curând!
Felicitări, Anca, pentru prezență!
Succes în continuare în documentarea evenimentului! Așteptăm cu interes următoarele articole :)