Stihiile naturii, proteste, neputință și speranță

O scrisoare din sălbăticie, cu gânduri din ce și cum mai trăim astăzi.

Chiar dacă toamna bate încet-încet la geam, închid ochii și parcă aud iar șuierând vântul care mi-a zguduit luna trecută cortul în sălbăticia Munților Călimani, într-o pustietate cumva copleșitoare. Parcă ajunsesem într-un univers, într-un ecosistem din Orientali care n-ar trebui deranjat, însă dorința umană de a fi, de a respira într-un colț de lume care e fix așa – nefrecventat, nederanjat, neîntrerupt și îndepărtat – e mereu mai puternică.

M-am urcat singură, cu rucsacul în spate, într-un tren de noapte spre Vatra Dornei, după o perioadă în care parcă mai toate mi-au fost cu susul în jos, în care simt o debusolare, demotivare și rătăcire generică, la pachet cu multă singurătate. Știu că poate părea ironic să spui că te simți singur și pleci singur prin păduri, însă sunt singurătăți care te descarcă, și altele care te încarcă.

Mi se făcuse sete să mă reconectez la pașii simpli care mă țin prezentă și care mă pansează într-un univers montan. Atenția pe fiecare pas în parte, atenția la respirație, atenția la cărarea din față, atenția roată la orice foșnet din jur. În Călimani nu ai timp să te îngrijorezi pentru ce va fi anul viitor, pentru ce cred alții despre tine sau pentru sensul vieții.

Am înmagazinat într-o zi imagini și mirosuri de pădure cât pentru un an întreg, în aproape 30 de kilometri în care nu mi-a ieșit nici țipenie de om în cale. Alesesem, se pare, una dintre cele mai puțin frecventate rute spre poarta Parcului Național Călimani, pe care-l exploram umilă pentru prima oară. Prima bucată de urcare – pârtia din Vatra Dornei – mi-a amintit de prima zi în care am plâns când am rămas singură pe Via Transilvanica. Segmentul comun de sub telescaun scoate ceva unt din tine.     

M-am bucurat să mă concentrez din nou în teren. Îmi simțeam bătăile inimii în urechi, fiecare șiroi de transpirație pe sub tâmple, în timp ce soarele ardea din ce în ce mai tare. Sunt și într-o perioadă de întrebări despre ce pot – și ce ar ajuta – să dau mai departe din ce observ și înțeleg în teren din multele discuții despre mediu. Mă întreb, și m-am întrebat și în Călimani, ce e de folos, ce e prea apăsător de transmis, unde e linia de echilibru și unde-și mai poate face loc, utilitar — în tot zgomotul informațiilor zilnice și contextul unei planete peticite —, orice rând în plus.

Aveam în gând și informațiile dintr-un raport curatoriat recent. Criza climatică se agravează pe măsură ce emisiile de gaze cu efect de seră continuă să crească, arată analiza ONU. Cel mai recent raport al Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) spune și el că temperatura globală este deja cu 1,1 °C peste nivelurile preindustriale și este probabil să atingă sau să depășească punctul critic de 1,5 °C până în 2035.

Valurile de căldură și secetele se intensifică, iar inundațiile și incendiile de vegetație au devenit mult prea frecvente. Creșterea nivelului mării amenință sute de milioane de oameni din comunitățile de coastă. În plus, lumea se confruntă în prezent cu cel mai mare eveniment de extincție a speciilor de la epoca dinozaurilor.

O mare parte din viața și sănătatea noastră depind de natură, dar ar putea dura încă 25 de ani pentru a opri tăierile ilegale, în timp ce aproape 30.000 de specii  din întreaga lume sunt amenințate cu dispariția, conform listei roșii actualizate de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN). 

În oceane nu se văd cele peste 17 milioane de tone metrice de plastic infiltrat în 2021, previziunile arătând o potențială dublare sau triplare până în 2040. Poate ați mai auzit și sintagma cu „vom avea mai mult plastic decât pești în ape până în 2050”.

Între timp, ne spunem povestea cum că o directivă care te împiedică să mai îndepărtezi dopul unei sticle PET este soluția spre rate mai bune de reciclare și că astfel, mai puține animale vor ajunge să înghită bucățile de plastic — dar mă întreb ce facem cu celelalte 10.000 de feluri de obiecte mici din plastic de pe piață care sfârșesc în natură? Măsura care a stârnit dezbateri devine obligatorie din 2024 în UE, cu unele companii aliniate de pe acum.    

În Călimani, căram și eu un PET nealiniat încă la noile reglementări, dar măcar acolo nu mai aveam loc de vinovăție — era loc doar de simțit durere de la bășicile de la degetele mici, omniprezente. Iar dincolo de dilema „cu” sau „fără” dop, analiza spune clar că avem nevoie de acțiuni cu mult accelerate, concrete pentru a reduce inegalitățile și pentru „a pune capăt războiului împotriva naturii”. 

Eram în pădure și ca să pun, pentru mine, o pauză la râul de informații care mă poate trage repede spre o stare de neputință, cum poate se întâmplă și cu tine uneori, când le dau mai departe. Neputință că arunc cu ele fără să pot alătura neapărat ceva vești bune. În Călimani, însă, am simțit doar neputință fizică, în momentele în care am dat de doborâturi care-mi acopereau poteca pe suprafețe serioase.

Zeci de bușteni căzuți unii peste alții, într-un no man’s land în care atenția trebuia distribuită la absolut fiecare pas crăcănat peste câte un buștean. Ai grijă să nu-ți prinzii bocancii sau rucsacul între crengi, ai grijă să nu-ți bagi o creangă în ochi, aici e tehnica de-a bușilea, vezi dacă bușteanul ăla te ține, apasă-l întâi cu vârful unui picior, verifică dacă ești încă on track. A fost un moment în care m-am simțit cea mai mică și insignifiantă și m-am întrebat dacă ar trebui să mă întorc. După vreo jumătate de oră de „troscăit” printre ramuri uscate și încercări de avansare, cărarea nu părea că se va arăta din nou, în forma ei potecoasă. 

Am rămas suspendată pentru câteva minute, pe doi bușteni, trăgându-mi sufletul și întrebându-mă ce furtuni s-au dezlănțuit pe aici ca să provoace tot pustiul descurajant, pe o potecă altă dată turistică, încă marcată. Nu am putut să cad prea adânc pe gândurile astea, când dintre câțiva arbori mai îndepărtați am auzit un trosc-trosc de la un corp distinct de-al meu. Cineva se chinuia, ca și mine, în paralel, să traverseze zona asta accidentată. 

Doar că la un gabarit mai mare și mai pufos, și cu 4x4. Am început să bat din bețe și să strig, și dus a fost în câteva secunde. Nu am apucat decât să-i văd decât fundul maroniu și mărișor, ca de adult serios, precipitat să fugă în direcția din care eu venisem. A fost, cumva, declanșatorul care m-a impulsionat să-mi văd de drum în față, să dau de cap încrengăturii, să-mi descopăr noi viteze și să revin la potecă și la suflu normal.

S-a întâmplat într-un final, după multe zgârieturi-semnături acumulate pe mâini și pe picioare, într-un colț sălbăticit cum cred că mai mult în Orientali găsești. Parcă gradul de neputință mai scăzuse nițel și în toată adrenalina, cred că mă trezisem de-a binelea, pe la jumătatea traseului. Plus că în orice situație în care văd un crâmpei de urs în creierii munților, îl iau ca pe un indicator de bine. Cineva e la el acasă și-și face treaba, ba chiar îți face și ție loc să treci prin sufrageria lui.

---

PAUZA DE BINE

🔊 Într-un context mai îndepărtat al binelui, și putinței, merită amintit Ecuadorul, care a readus ceva speranță vara asta prin interzicerea expolatărilor de combustibili fosili într-un parc național amazonian. Victorie pentru biodiversitate, victorie pentru specia noastră care iată, tot caută refugiu în natură, protecție mai mareîn fața potențialelor dezastre naturale viitoare. 

🔊 Dacă ne uităm și în curtea noastră bucureșteană, îndepărtată de doborâturi și urși sălbatici, dar avidă după spațiu verde, iau ca pe o veste bună și lupta societății civile. Aceasta insistă să salveze de la construcții bucata retrocedată din parcul I.O.R., care a trecut, recent, prin cel de-al doilea incendiu de vegetație din aceeași vară. Un alt protest apartinic va avea loc pe 9 septembrie, de la ora 17:00, „în zona arsă și dispărută a parcului”. Cei prezenți vor pleca într-un marș pentru salvarea lui.

📌 „Parcul IOR este pentru toți și toate și ieșim în stradă și în parc ca să ne apărăm dreptul la viață în oraș, dreptul la natură și totodată să apărăm dreptul naturii de a exista”, a scris unul dintre cetățeni pe grupul de Facebook Aici a fost o pădure / aici ar putea fi o pădure. nu cedez parcul IOR. „Vom apăra dreptul la a sta la umbra unui copac și a respira și dreptul la a spune nu sufocarii betonate a corupției politice și imobiliare.”  

📌 Sâmbătă, cetățenii vor cere primăriei Sectorului 3 și Primăriei Generale instalarea unui post de poliție care sa preîntâmpine alte incendii care pun în pericol viețile trecătorilor, animalelor și plantelor și a tuturor celor ce există în și pe lângă acest parc; începerea anchetei de urmărire penală a făptașilor acestor acte periculoase; trecerea celor 12 ha retrocedate în domeniul public – ca zona verde a locuitorilor; protejarea naturii rămase. „Cerem instituțiilor statului să acționeze de urgență în abuzurile asupra naturii și deci asupra noastră, locuitori ai orașului.” Pe lângă protestul civic, participanții vor organiza în parc și activități specifice de cartier: jocuri, picnicuri, ateliere. 

📌 Între timp, primarul Sectorului 3, Robert Negoiță cere demisia primarului Capitalei, Nicușor Dan, dacă nu poate găsi o soluție pentru preluarea bucății de parc disputată; În context – Primăria Sectorului 3 a pierdut definitiv în octombrie 2022 procesul în care a contestat titlul de proprietate prin care 11 hectare din parcul IOR au fost retrocedate în 2005, printr-o decizie a fostului primar Adriean Videanu. Decizia a fost pronunțată de instanța supremă după 10 ani de procese.

🔊 Pe 15 septembrie se mai întâmplă în București un protest la care oamenii vor cere o eliminare rapidă și echitabilă a combustibililor fosili. Între 15 și 17 septembrie, milioane de oameni din întreaga lume vor ieși în stradă pe tema asta, în contextul în care în New York, pe 20 septembrie, se întâmplă Summitul privind ambiția climatică, la inițiativa secretarului general al Națiunilor Unite. „Deși temperatura anuală la nivel global crește, iar efectele acestui fenomen se resimt și pe teritoriul țării noastre, Guvernul României se ferește să ia măsurile necesare pentru a combate schimbările climatice și implicit pentru a proteja cetățenii și ecosistemul țării”, spun organizatorii de la Fridays for Future și Greenpeace, cu echipele din România. Te poți alătura pe 15 septembrie, de la 17:00, în Piața Victoriei.  

---

În orașe, oamenii încearcă să-și facă vocile auzite. În Călimani cutreieri când nu știi ce mai poate sau mai vrea să ducă vocea ta. Acolo te minunezi, tăcut, la mândrul zâmbru, arborele conifer răruț și pe la noi, în Europa și mai și. Râzi de tine și de situație prin culoarele nesfârșite și înguste de jnepeniș care te gâdilă pe unde apucă, de trebuie să ții și ochii și gura-nchisă, într-un parc național fâșneț și vulcanic, ce se întinde pe patru județe și peste 24.000 ha. Acolo te împiedici în toate tufele cu afine și viața e din nou bună și simplă. 

Asta nu înseamnă că acolo nu rămân voci neauzite și răni deschise. Din contră – urmele fostei cariere de sulf (de suprafață) încă se reflectă în râul Neagra, de la poalele masivului, despre care experții spun că e sterp, sulful fiind foarte toxic. Au fost afectate peste 300 de hectare de vegetaţie şi habitatele din jur.

Exploatarea a funcționat vreo 30 de ani, până în 1997 când s-a închis, pentru că era mai multă investiție decât profit la mijloc – asta și pentru că munții Călimanii sunt vulcanici, și e mai greu să extragi sulf din rocă vulcanică, decât din cea sedimentară. Cariera angrena mii de muncitori pentru care se construise un oraș întreg în mijlocul muntelui, ca ei să nu mai fie nevoiți să facă naveta. Abia zece ani mai târziu, când arealul făcea deja parte dintr-un parc național, a început ecologizarea părților afectate de cariera de sulf (o poveste cu planuri revizuite, amânate și reluate, cu contracte reziliate, și fără mari rezultate la final). 

Râul Neagra de la poalele PArcului Național Munții Călimani, august 2023, încă afectat de fosta exploatare de sulf de la Gura Haitii.

Depozitele de steril se întind pe 180-200 ha, cu soluri puternic afectate, erodate, poluate, infertile, în mare parte despădurite – însă echipa parcului a mai intervenit cu plantări. Apele care izvorăsc de-aici sunt încă lipsite de viață, cum au arătat și planurile de management ale parcului sau raportările Ministerului Mediului: „Perimetrul minier din fosta carieră de sulf manifestă în continuare o presiune asupra apelor de suprafaţă care au bazinul de recepţie în zona carierei”. Chiar dacă mina e închisă, după mai bine de 30 de ani, zona rămâne puternic afectată.

Acum, ce odată a fost obiectiv cu miză industrială s-a transformat în ultimii ani într-un obiectiv cu potențial și valoare turistică, cu trasee marcate pe hartă și în teren din Gura Haitii. Fosta exploatare este vizibilă de pe mare parte din creasta Călimanilor – și te face să te tot oprești, să te minunezi, pe de-o parte, de ce a putut face omul cu uneltele sale, și pe de alta, de forța naturii de regenerare în prezent – întrucât mușcătura din masiv a început deja să fie acoperită de vegetație, aducând aminte, parcă, de piramidele mayașe.  

Undeva, pe platoul acestor munți în care ecosistemele sunt într-o continuă încercare de vindecare și care abundă în biodiversitate, am întâlnit cel mai de treabă meteorolog-montaniard, la Stația Meteo Rețitiș (2.021 m).

Mi-a povestit cum iarna vine cu schiurile de tură la muncă și cum vânturile din perioada albă sunt cele care-ți dau cu adevărat fiori pe-acolo. Îl pomenesc pentru că m-a făcut să mă întorc cu speranța spre firul ierbii— mi-a amintit cum în tot tumultul de informații și date îngrijorătoare, e important pe ce ne concentrăm eforturile în momentele alea mici din viața de zi cu zi.

Pe el îl umplea de bine să ajute orice om trecea prin fața stației. A împărțit apă (pe care o primesc la stația meteo cu cisterna) – într-o zonă în care nu mai dai de izvoare preț de kilometri întregi; a povestit despre traseele din jur și ce mă așteaptă, despre istoricul carierei și despre ce soluții ar avea el la problema ATV-urilor în zonele protejate. Avea ochi în toate direcțiile și pe cine vedea venind, oprea ca să ceară taxă de parc național, 10 lei de căciulă, bani care apoi ajung la echipa de administrare a parcului. 

Genul de om blând cu multe povești care-ai vrea să te întâmpine la orice cabană montană, după multă tăcere și pustiu, după vânt lung, corp bătut de soare, umeri apăsați de rucsac și bătături. „Ajut cu ce pot”, mi-a spus, după care a început să mă avertizeze în repetate rânduri despre „stihiile naturii” care urmau „să se dezlănțuie” a doua zi. M-am gândit imediat că aș citi buletine meteo scrise de el. 

Urma pentru mine o ultimă zi cu orientare pe vânt, în plină ceață și bâjbâială pe un platou întins și plin cu vegetație și mă sfătuia să plec devreme, pe la 6:00, pentru că de la 15:00 urma să-i dea și cu ploaie. Am zis că las îngrijorarea pentru „mâine”. „Azi” încă mă bucuram să observ un om care face cât poate pentru comunitate, nu pentru aplauze (și m-am abținut cu greu din a-i face poze).   

---

Re:Mediu și Lidl România prezintă: Toamna continuă acțiunile de protejare a apelor din România Limpede

Toamna asta se lasă cu maluri de ape mai curate în cadrul inițiativei România Limpede, creată de Lidl România: asta înseamnă șapte zile cu acțiuni de prevenire a poluării cu plastic a apelor, coordonate de asociațiile Mai Mult Verde, Armata Selectării Atente a Plasticului (ASAP) și WWF România. 

Între 1-8 septembrie forțele oamenilor se unesc într-una din localitățile cele mai apropiate de tine: Cernavodă, Turnu Măgurele, Oltenița, Călărași, Galați, Brăila sau Drobeta-Turnu Severin. (Toate detaliile evenimentelor coordonate de Mai Mult Verde sunt aici). Acțiunile de igienizare se întâmplă în apropierea malurilor Dunării, sau direct pe luciul ei, în parteneriat cu Kayak Champions în Oltenița și Giurgiu. În plus, săptămâna a fost completată și de proiecții de filme tematice susținute de BlocZero. 

Comunitatea din Turnu Măgurele într-una din acțiunile Mai Mult Verde, în proiectul Cu Apele Curate.

 WWF România va acționa din nou prin programul Patrula Zero Plastic, în care voluntarii, comunitatea locală și autoritățile vor lucra împreună pentru a duce mai departe un mecanism menit să prevină apariția deșeurilor de plastic în Delta Dunării (în special prin educație și creșterea gradului de conștientizare), dar și pentru a strânge deșeurile prezente acum în natură. 

Între timp, ASAP vine cu o nouă activitate educativă – jocul Adevăr sau Reciclare –, prin care participanții vor putea descoperi pericolele poluării cu plastic, dar și importanța colectării separate a deșeurilor și a reciclării.

România Limpede face parte din umbrela River Cleanup Collective @Dunăre, o acțiune a Grupului Schwarz, din care Lidl face parte și care se întâmplă în același timp, în țările dunărene în care compania este prezentă. Prima ediție a proiectului s-a tradus, la noi, prin 8,3 tone de deșeuri – din care 5,4 tone de plastic – colectate într-o săptămână, cu ajutorul a 330 de voluntari. Alături de asociațiile MMV, ASAP și WWF, Lidl România a coordonat eforturi de curățare în 10 localități riverane: Baziaș, Orșova, Turnu Măgurele, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Cernavodă, Brăila, Galați și Mahmudia.

Toamna asta, România Limpede pune accentul – în Galați, Brăila, Mahmudia, Oltenița, Turnu Măgurele, Călărași, Cernavodă, Drobeta-Turnu Severin și Giurgiu – atât pe colectarea plasticului din apă și de pe maluri, cât și pe educarea participanților cu privire la necesitatea protejării apelor și integrarea responsabilă a plasticului în viețile lor. Pentru asta, își unesc eforturile voluntari, angajați ai Lidl România, autorități, dar și cetățeni din localitățile riverane.

---