Tu ce vezi când te uiți la o pădure?
Nu e un test de personalitate, dar citește și spune-mi la final dacă ești un molid sau un brad.
Săptămâna trecută am ascultat, printre altele, explicații despre păduri reziliente din zona Parcului Național Buila Vânturarița, unde m-am strecurat într-o tură cu fotografi de natură. Ne-am plimbat prin creasta celui mai mic și mai cochet parc național de la noi, care se întinde pe vreo 14 kilometri, dar și pe la poalele ei, ca să aflăm cum poate deveni Oltenia de sub Munte al treilea geoparc UNESCO, în următorii doi ani.
O să îți povestesc într-o ediție viitoare mai multe despre specificul montan și geologic al zonei, despre peșterile cu calcar în care, pe lângă lilieci, am descoperit farmecul unui moment de liniște pe întuneric, sau despre cum doar când știu că plec spre o pădure reușesc să mă trezesc înainte de răsărit fără probleme sau semne de oboseală (fii atent la ce vrea corpul și mai urmează-l din când în când).
Astăzi vreau musai să dau un zoom in pe momentul în care am vorbit despre păduri cu Florin Stoican, geolog la bază, cu diferite pălării în lumea conservării și biodiversității, printre care și cea de catalizator pentru crearea parcurilor Buila și Văcărești.
Mi-ar plăcea și nu cred că e imposibil să mă gândesc că în 5-10 ani voi putea citi despre ture prin munți în care drumețiile sunt îmbinate tot mai mult și cu povești despre istoricul pădurilor prin care trecem, despre specificul lor și despre liniile dintre nevoia de conservare și cea de exploatare. Cu Florin ai putea vorbi la nesfârșit despre importanța de a vedea pădurea ca întreg, nu doar ca sursă de lemn sau doar ca o cămară de stocat carbon, sau despre cum se poate exploata lemnul sustenabil.
Ne aflăm într-una din cele patru „perechi” de chei care taie masivul Buila, după ce s-a terminat partea de pereți de stâncă. Ne uităm cum aproape că pică pe noi din deal o mică pădure înfoiată, toată verde, cu câțiva arbori care deja înfloresc. Frumos, frumos, dar ce vezi de fapt? Vezi toate straturile din familie?
La marea adunare ies dominant fagi, dar și brazi, paltini, frasini, molizi, în mare cele cinci specii vedetă într-un astfel de etaj montan. Unii sunt mai mari, alții mai mici, semn că formează un mozaic. Cu cât mozaicul are structura mai diversă, cu atât mai stabilă ecologic va fi, subliniază Florin, iar diferitele specii de arbori se vor completa în ecosistem.
Pădurea asta e rezultatul unei evoluții naturale din ultimii 13.000 de ani, spune Florin, încă de la ultima glaciațiune, de când arborii și-au transmis genele în funcție de împrejurări și au căpătat rezistență la factorii din jur. Sunt speciile cele mai bine adaptate și formează împreună o pădure rezilientă care n-o să dispară curând, nici la un incendiu de pădure, nici la o doborâtură de vânt. Lucrează în echipă și sunt fiecare cu slăbiciunile lui.
Molidul, ca specie de climă rece, îl vedem plantat în pădurea la care ne uităm, doar la vale, pentru că se produce fenomenul de inversiune termică, și pe vale devine mai rece decât sus. E plantat doar din loc în loc, unde au fost goluri prin pădure, ca să-i mai crească valoarea economică. Molizii din mijloc nu au cetină până jos, ci doar în vârf, spune Florin, pentru că a fost o competiție pentru lumină între ei și s-au tot dus. „Dacă ai începe să tai 2-3-5 din margine, ai face o gaură în pădure prin care intră vântul și-i doboară pe ceilalți rapid.”
Asta și pentru că molidul are o rădăcină trasantă, ce se întinde cu tentacule în laterale, lucru care-l face mai vulnerabil și ușor de doborât la vânt. Rădăcina bradului, spre deosebire, pivotează, se duce drept și la obiect pe verticală în sol, tocmai ca să se fixeze dârz și independent în adâncime. Din aceleași cauze n-o să vedem molizi crescând pe vreun perete stâncos: nu au loc să-și infiltreze rădăcinile într-o fisură îngustă de calcar, spre exemplu. Cei mai mulți molizi au șanse de supraviețuire acolo unde sunt împreună.
La noi, un ciclu pentru exploatarea pădurilor din montan durează 120 de ani, spre deosebire de scandinavi, spre exemplu, care și-au adaptat speciile ca să le poată exploata și-n 35 de ani (și o facem și noi, că vrem să producem tot mai repede). Bașca avem și noi alte specii precum salcâmul sau plopul care sunt exploatate la 25, respectiv 15 ani.
În fine, cel puțin în teoria care nu corespunde mereu cu realitatea, exploatarea asta în cicluri lungi e unul dintre cele două mari atuuri păstrate în silvicultura românească, spune Florin. Celălalt este regenerarea naturală, adică atunci când tai fără să trebuiască să plantezi.
„Unde ai pădure nu e bine să plantezi, iar dacă plantezi, înseamnă că ai făcut ceva prost în managementul silvic”, subliniază el, „pădurea gospodărită calumea se regenerează natural, fără să vină omul cu completări”.
Pădurea din fața noastră are vreo 40 de ani. Față de o plantare, avantajul regenerării naturale e că semințele arborilor de astăzi cară bagajul genetic de la arborii de acum 13.000 de ani. Știu cel mai bine cum să se adapteze în teren, cresc mai repede, sunt mai competitive și mai rezistente.
„Dacă ai adus aici o specie nouă, chiar dacă e din pepinieră mai înaltă când o plantezi, sunt șanse mari ca specia nativă de lângă să o depășească rapid; în competiție nu face față.”
Cum funcționează ciclul de exploatare în 120 de ani?
Ciclul ăsta lung e un respiro pentru biodiversitate. În pădurile tinere nu se fac lucrări economice, pentru că lemnul nu are încă nicio valoare, ci se intervine ca să scapi de exemplare de mesteacăn sau carpen, o selecție fără mare valoare economică, și astfel lași restul pădurii să crească.
Când lemnul depășește un diametru de 8 cm, atunci silvicultorul începe să facă răriturile, tot pe idea selecției. Adică scoți strâmbăturile, arborii cu probleme, ca să-i lași pe cei cu viabilitate și cu potențial de a produce lemnul cel mai de calitate să se dezvolte. Tot așa duci pădurea la vârsta de 80 de ani.
Apoi, până la 120 de ani, ar trebui să urmeze o pauză de 40 de ani în care nu se mai face nicio intervenție, timp în care pădurea își vede de-ale ei și biodiversitatea se dezvoltă.
Abia apoi vin tăierile, treptat, nu golești un versant deodată. E o curbă de acumulare a masei lemnoase, spune Florin, „așa s-au calculat ciclurile care spun că lemnul crește până la o vârstă, apoi stagnează, apoi regresează”.
Prima oară faci niște ochiuri, care nu ar trebui să depășească anumite distanțe sub care arborele poate să-și împrăștie sămânța. Lăstarii mici pot fi și 60.000 pe un hectar gol, la începuturi, iar o pădure matură ajunge, într-un final, la doar 300-400 de arbori. „Asta înseamnă selecția naturală.” După asta, se mai pot mări ochiurile de tăiere, se mai așteaptă 10 ani să se acopere și acele ochiuri, apoi urmează tăierea ultimilor arbori și apar semințele din nou.
Dar trebuie să lași întotdeauna netăiați niște arbori de biodiversitate, arbori cu scorburi și cuiburi, specii seculare. Există chiar și un concept numit insulă de îmbătrânire, spune Florin, prin care cauți un eșantion de pădure, mai pe fundul unei văi, cu mix de specii, care nici nu e neapărat interesant economic, dar e util ca o memorie a cum a fost pădurea la început, un reper din care poți trage învățăminte și cu care mereu poți compara munca și intervențiile actuale. „Tragi învățăminte și apoi faci mai bine”
Oricum, ideea ar fi ca-n 30 de ani să înlocuiești natural pădurea veche cu una nouă. Totul depinde de cum ai răbdare (dacă) să o administrezi; Există și la noi păduri private cu plan de afaceri pe decenii, pentru următorii 80 de ani, spune Florin, deci care merg pe profitabilitate pe termen lung. Din păcate, sunt excepții, „însă în jumătate din pădurile țării, cât are Romsilva, așa ar trebui să se facă”.
Pădurea ca furnizor complet de servicii
Bun, avem aproape 7 milioane de hectare de pădure, important e și ce facem cu ele, spune Florin. Ele stochează în lemn o anume cantitate de carbon, ca soluție activă, însă ajung și pădurile la o vârstă la care stocul rămâne același. E momentul în care pădurea îmbătrânește și nu mai acumulează carbon, un ciclu care se echilibrează constant: lemnul putrezește și se descompune, carbonul se degajă în atmosferă, apoi apare generația arborilor tinerei care cresc și reacumulează acel carbon.
Deși statistic, pădurile din România sunt în creștere, trebuie să ne uităm la nevoia de a crește suprafața forestieră, pentru că pădurile vin cu un pachet de servicii ecosistemice printre care și stocarea carbonului. „Dar sunt pavăză pentru viscole, purificator de aer în urban, zonă de recreere pentru bicicliști, spațiu educativ pentru copii, zonă de tratament pentru anumite boli.”
Să ne amintim și că avem vreo 10 județe în România care au sub 5% din suprafață împădurită, spune Florin, când media pentru România este de 26%. Cele mai în urmă sunt locuri precum Teleorman, Giurgiu, Ialomița, plus E-ul Moldovei.
„Sunt locuri esențiale unde ar trebui să punem păduri, centuri verzi în jurul marilor orașe. Perdelele forestiere din jurul culturilor agricole ar scădea cheltuielile cu irigațiile și cu deszăpezirea.” S-a calculat la un moment dat că dăm în jur de 100 de milioane pe an pentru deszăpezire. „De banii ăștia am putea planta 20 de metri în jurul căilor de comunicații care se înzăpezesc anual.” Plus că dacă ai arbori în jurul culturilor agricole, acolo trăiesc păsări care mănâncă multe insecte și care ar conduce la mai puține pesticide și insecticide care omoară biodiversitatea.
„Se leagă, trebuie să ne uităm la pădure ca la un furnizor complet de servicii.”
PS: Florin Stoican a fost și gazda Oamenii Pădurilor, o serie de patru interviuri cu specialiști într-ale silviculturii și cinegeticii.
Vedere din Munții Vrancei
Mai fusesem la marcat de poteci montane acum câțiva ani, dar îmi ieșisem din mână, ca drept dovadă a ieșit această cruce grăsună pe care-am lăsat-o moștenire pe un copac în Munții Vrancei și care marchează un traseu ce coboară din Șaua Geamăna spre Refugiul Vidreni.
Echipele Salvamont pot identifica, din toate drumurile lor, poteci noi prin masivele de care sunt responsabile, care s-ar preta în circuitul potecilor turistice. Apoi urmează marcarea lor, atât în teren, cât și pe GPS, ca ulterior să existe la dispoziția montaniarzilor.
De data asta nu m-am spetit muncind, ci mai degrabă m-am minunat de sălbăticia din Vrancei și de-o capră neagră zărită pe-o muchie alpină, alături de Asociația Montană Carpați și Salvamont Vrancea.
Unde ne mai întâlnim?
☘️ Miercurea viitoare, pe 18 mai, ne vedem la Nod Makerspace, în București, la un Dialog despre natură și orașe. Ca moderator, îl voi lua la întrebări pe Ignace Schops, activist de mediu și fondatorul primului parc național din Belgia, care a apărut din dorința comunității locale. Meritul lui Ignace a fost că a găsit o cale de dialog între localnici, autorități și oameni de afaceri. Povestea asta poate veni cu învățături despre cum să colaborăm mai bine între societatea civilă și autorități în parcurile noastre. Dacă te interesează, înscrie-te în formular și ne vedem pe 18 mai, de la 18:00.
☘️ Între 13-22 mai începe în București și One World Romania, festivalul de film despre drepturile omului care anul acesta se oprește mai mult și la relația noastră cu natura. Sunt entuziasmată să văd în program o serie de evenimente, discuții și plimbări care au printre cuvinte cheie biodiversitatea, sol sustenabil, anxietate climatică, energie verde șiii apus în Văcărești? (da, vă rog!). Mă bucur să merg din nou la documentarele OWR în sălile de cinema, însă dacă tu nu reușești să ajungi deloc, nu te-ngrijora, că vor rula filmele și online, între 23 și 31 mai.
De la mine las un pachețel cu trei filme despre oameni, animale și despre păduri:
📽️ Preferatul meu, Pădurea domestică: 20 mai, de la 18:00, Muzeul Țăranului Român
Un georgian important cumpără și colecționează arbori seculari ca să-i planteze pe coastă, în grădina sa privată. Unii dintre ei sunt înalți cât un bloc de 15 etaje. Dezrădăcinarea și transportul lor implică o operațiune complexă: alți copaci trebuie să fie tăiați, cabluri electrice trebuie mutate și noi drumuri trebuie create prin plantațiile de mandarini. Documentarul explorează relația omului cu mediul și a unei comunități cu un astfel de arbore care îi marchează existența și, care, la un moment dat, dispare, filmul abordează subtil etica protecției mediului.
📽️ Din marea sălbatică: 17 mai, de la 18:00, Cinemateca Eforie
Un documentar cu și despre animale. Foci rănite care trebuie hrănite cu sonda de biologii marini. Lebede chinuite să facă o baie cu spumă, pentru că doar așa poate fi dat jos petrolul care aproape le-a omorât. O balenă eșuată pe coasta Irlandei, care moare încet nu atât din cauza rănilor, cât strivită de propria greutate. Animale care mor din cauza sârmelor de plastic pe care le înghit. E greu să nu te întrebi în timpul filmului cum am ajuns aici.
📽️ Alb pe alb: 16 mai, 20:45, Cinemateca Eforie & 19 mai, 21:00, Centrul Ceh.
Un eseu vizual despre o experiența de solitudine din Antarctica, unde există dialoguri cu inteligența artificială pe teme care țin de schimbări climatice, relația omului cu natura, tehnologie, artă și sensul vieții. Albul imaculat al Antarcticii te va cuceri, dar te va și pune pe gânduri despre cât trebuie protejat, cât arătat.
