Mă afund tot mai des în lumea necuvântătoarelor pentru că îmi amintesc mereu de dimensiunea universului – de câte specii nevăzute pot fi (și au fost înaintea noastră) curioase, haioase, enervante, dramatice, reziliente.

Vreau să-ți începi anul – încă ne dezmeticim cu toții, nu? – cu gândul la o creatură mică și (poate cea) mai rezilientă din lume. E „animalul cu super puteri”, sau „cel mai mare supraviețuitor din natură”, sau „creatura indestructibilă de pe pământ” a vuit presa. Oricum i-ai spune, e mai simplu să îl numim popular ursul de mare, sau Tardigrade. E o creatură pe care am descoperit-o în cartea care m-a uns la suflet în iarna asta uscată, The modern bestiary, de zoologul și comunicatoarea de știință Joanna Bagniewska. V-o recomand din suflet pentru că vine cu povești despre zeci de specii care nu apar neapărat la știri, dar care sunt fascinante în schema mai mare a lucrurilor.

Partea cea mai tare e că poți să apuci cartea de unde vrei, din cele trei platouașe: Pământ, Apă, Aer, fiecare cu creaturile-i dedicate în subcapitole. Tunate cu știință și povestite ca pentru copii, nu depășesc două pagini și râzi de crapi la unele. Hai să ne și bucurăm pe seama biodiversității, pentru că simt că nici 2023 n-o să fie un an simplu, în ansamblul lui (inflație, război, gaze & tranziții verzi wise). Dar o să avem tooot anul să ne plângem de toooaate câte nu merg bine (nici) în lumea asta.

Rămăsesem la ursul de mare, această făptură nevertrebrată care nu e mai lungă de jumătate de milimetru, deci doar la microscop o poți gini. Se mișcă greoi, asemănător cu ursul, de aici și numele – „tardigrad” – care se traduce și-n DEX ca ceva care se mișcă încet. Cam ca noi în ianuarie. Joanna a spus bine că zici că e omulețul Michelin, varianta micro, și cu opt picioare. Mie mi se pare că fața îi seamănă cu un sac pentru aspirator.

Deși atât de mic, ursul de apă are creier, intestine, gonade, chiar mici gheare pe picioare. Nu prezintă niciun pericol pentru om. De obicei mănâncă bacterii, dar unele dintre ele sunt vegetariene, altele carnivore, prăduind alte nevertebrate chiar mai mici decât ele. Cum îi spune și numele, acest micro-urs se găsește în ape (până la 4,5 kilometri adâncime) și în anumite zone cu mușchi, nisip umed, iar cercetătorii au aflat despre ei că sunt cam cele mai indestructibile ființe de pe planetă.

Așa lenți cum sunt „purcelușii de mușchi” (moss piglets) – cum mai sunt cunoscuți –, refuză greul imediat și intră în criptobioză odată ce mediul lor umed devine instabil și uscăcios. Asta e o stare de viață cu metabolism suspendat, în care unele organisme – vezi porcușorul nostru – intră ca răspuns la condiții adverse de mediu precum uscarea, înghețul sau lipsa de oxigen. Invidioși pe super-puterea asta, nu? Pe lângă asta, orice sabatic deja pare plictisitor.

Căci fiți atenți: Se chircesc ca niște butoiașe, își micșorează corpul și mai tare, își suge picioarele – pe scurt, își reduce suprafața pe cât posibil. Astfel pierde mai puțină apă și scoate armura de protecție a organelor de uscăciuni cu tot felul de molecule și proteine care îi vor adăposti organele. Când simte că mediul natural revine la normal, „se întoarce” și tardigradul, cum bine compară autoarea, ca o masă instant peste care doar trebuie să torni apă.

Subscribe now

Deși durata lor de viață e de câteva luni, în criptobioză pot supraviețui decenii. Pot rezista la temperaturi de peste -200°C, până la 150°C. Chiar dacă super reziliența lor e faimoasă datorită stării din criptobioză, urșii de apă sunt puternici și în „normalitate”, sunt OK și atunci la aproape - 200 grade C, până la aproape 40. Atunci, cea mai mare întrebare legată de creaturile astea a devenit ce naiba poate omorî un ursuleț de apă? Păi studiile arată că apa fierbinte, dacă expunerea este îndelungată – o expunere de o oră la 82.7 °C, în starea de „hibernare”, îi poate omorî.

Dar cercetătorii și-au făcut o misiune din a afla „cât de” indestructibili sunt, așa că i-au trimis și-n spațiu, și chiar au fost bine mersi și acolo – iar o bună parte s-au întors cu bine. Totuși, invincibiliatea pe lună e cu măsură, dar vă las pe voi să descoperiți restul din carte. Una peste alta, ce creatură mică, puternică, pregătită de orice.

✨ Sunt multe povești curioase în carte. Adică liliecilor de fructe se pare că le place sexul oral și că asta ajută împerecherea, înainte sau după; se întâmplă și între masculi – iar teoria este că o fac pentru a evita conflicte într-un grup. (Da, și căutările tale de pe Google or să devină și mai ciudate după lectura asta).

✨ Gândacul gigant de apă mascul se pare că este un exemplu de grijă paternă în lumea asta: își îngrijește puii undeva la mal și le cară apă pe spatele lui, ca să-i țină hidratați. Între timp, alte femele pot pândi și ataca puii, ca să se poată împerechea cu masculul grijuliu. Masculul apără puii de dânsa, apoi se pot isca lupte între cei doi și „ciocurile” lor. Asta până când s-ar putea ca masculul să obosească, să cedeze, și da – de la ură la iubire nu e mult.

✨ M-am amuzat și la păsările Boobies. De fapt, cuvântul Boobies în spaniolă înseamnă că sunt nătăflețe, adicătelea se lasă prinse ușor în interacțiuni umane, apoi mâncate. Una dintre cele șapte specii de Boobies are picioare albastre, alta se reproduce pe ipoteza evoluționistă a oului de rezervă: practic, al doilea ou, marginal, e acolo în caz că primul pui eșuează. În orice caz, mai mereu unul dintre frați îl va omorî pe celălalt, ceva comun în lumea păsărilor ce amintește de expresia lui Charles Darwin, „survival of the fittests”.

✨ Dar poate cea mai „enervantă” specie din carte este cea a cicadelor. Insecte gălăgioase, cicălitoare care sunt peste tot, chiar dacă nu le vezi și multe! – iată că pot fi și 3,5 milioane pe un hectar. După ce ies din ouă, la 6-8 săptămâni migrează underground, cum își și petrec adolescența. Ies la suprafață primăvara, după 13 sau 17 ani, în funcție de specie. Iar la cei peste 95 de decibeli de care sunt în stare se pare că pot dăuna auzului uman.

Tot cicadele sunt cunoscute pentru „ploaia” lor, cum le e cunoscută urina. Cicadele sug sevă din arbori constant, atunci urinează des. Deci gândește-te de două ori înainte să stai prea mult primăvara sub niște arbori de unde auzi cicade, dacă nu vrei să fie cu sprinkles de pipi. Dar hei, măcar nu mușcă. Fun fact: are Bob Dylan o melodie despre absolvirea lui, „Day of the Locusts”: And the locusts sang off in the distance/ the locusts sang such a sweet melody/ the locusts sang off in the distance/ and they were singing for me. Știri care se sparg de la entomologi: erau cicade.

Vedere din bibliotecă:

Cu titlurile astea mi-am „început” sfârșitul de 2022. Cele de sus via Cărturești, cele de jos via Libris. Entuziasmată de toate, și sunt sigură c-o să le pomenesc și-n alte ediții. Vi le arăt și în semn de mulțumire, pentru că sunt cumpărate din donațiile voastre. Mulțumesc și pentru toate mesajele de încurajare din decembrie. Le port cu mine și mergem înainte!

Dacă ceva ce vei citi în Re:Mediu în 2023 te va ajuta, poți face donații unice pe Revolut sau Donorbox. Dar orice share e un cadou neprețuit:

Share

Econarațiuni. Sau cum poate schimba criza climatică discursul poveștilor

Îmi place mult s-o descopăr pe Joanna Bagniewska și pentru că – într-o lume care cere cu disperare povești care să ajute omenirea să se adapteze la condiții planetare catastrofale – ea alege o narațiune non-umană, care coexistă cu cele umane. Cam așa se naște, în ultimii ani și termenul de econarațiune, sau econarratology.

Partea mișto în ramura asta nouă e că provoacă modelul deja împământenit al narațiunii, așa cum o știm din vremurile peșterilor: conflict – climax – rezoluție, pe care-l explică și Jonathan Gottschall în Animalul povestitor. „Almost all story makers work within the tight confines of problem structure (...) writing stories around a pattern of complication, crisis, and resolution”. Însă econorațiunea propune o destabilizare a rețetei dominante și o regândire a conflictului, care să se traducă într-o cooperare și cocreere constantă între specii, în ciuda faptului că nu știu nici unele nici altele care va fi deznodământul, chiar și-ntr-un moment de criză de mediu.

Cum arată și lucrarea Toward the Eco-Narrative: Rethinking the Role of Conflict in Storytelling, există un gol între așteptarea prăpăstioasă că starea de urgență climatică în care ne aflăm va forța schimbări radicale și realitatea că umanitatea trăiește deja în condiții de criză.

Și merită să ne amintim că umanitatea în criză este, în primul rând, o narațiune. Iar conform modelului dominant, arată lucrarea, criza ar trebui să fie un vector de schimbare, altfel nu are cum să găsească „pace”, rezoluția, finalul. (Totuși, schimbarea se vede greoi, pe perioade mult prea lungi față de ce ne permitem.)

Dar aici intră repoziționarea umanității cu privire la criza climatică, conform econarațiunii – pentru că în argumentele evoluționiste, poveștile joacă un rol important în dezvoltarea speciilor – iar felul în care ne spunem poveștile ne poate influența direct abilitățile de a ne adapta la un mediu schimbător. Întrebarea complicată pusă de autori este „ce din modelul dominant de narațiune se cere a fi schimbat, pe baza realității crizei de mediu?”

Unul dintre cercetătorii care au încercat un răspuns este Timothy Morton, care folosește termenul de hiper-obiecte ca să descrie fenomene vaste care – deși reale – sunt prea vaste, sau îndepărtate ca să fie tangibile pentru oameni. Hiper-obiect poate fi încălzirea globală – pe cât de adevărată, pe atât de greu de cuprins și de asumat de umanitatea care a dezvoltat-o.

Filosofia econarațiunii vorbește despre antrenarea unui mușchi care să reziste impulsului narativ (copleșitor, de altfel) de a „deține” o poveste în toată întregimea ei. În orice încercare de a spune o poveste despre ceva non-uman – că e un fenomen meteo extrem, sau despre ursul de apă – trebuie să ne abținem de la dogma naratorului omniscient care pretinde că e neutru și neafectat de povestea pe care o spune, sau că știe sfârșitul poveștii înainte ca ea să înceapă.

Cu alte cuvinte, criza climatică e un monstru cu 1000 de fețe, valențe, povești, e fluidă – motiv pentru care trebuie să ținem și dialogul deschis și cald, să încercăm pe multiple căi. Asta facem anul ăsta și în Re:Mediu, cu accent pe biodiversitate. Mă tot gândesc la econarațiuni și pentru că nu mai sunt (și nu mai văd posibilă pentru mine ideea de a fi) într-o singură barcă – poate sunt pe un vas supraetajat, cine știe. Sunt diferite etajele, dar se îndreaptă toate în același loc.

Continui să documentez și să scriu despre mediu, editez materiale despre mediu și climă în alte proiecte dragi, am discuții cu colegi despre nevoia unui program de educație climatică în școlile de jurnalism (și nu numai), mă implic în proiecte de educație și dezvoltare în zona montană. Odată cu adaptarea la realitățile climatice, adaptez și pălăriile importante pentru mine și nu pretind că sunt neutră. Ca să știți. Mulțumesc că ne-am găsit și ne recitim curând! Să aveți un an în care să fiți blânzi cu voi.

Vedere mută din prima zăpadă a anului.

Greu la deal, greu să mai vezi, să mai simți albul. Munții Iezer, ianuarie. Foto artistică: Teodora Sin

Re:Mediu

Când ți-e greu, ai vrea să fii un urs de apă?