Cioc-cioc! Ghici cine s-a (mai) întors?
Chiar eu - și am povești în rucsac pentru 2025. Între timp, uite ce-am mai făcut în ultimele multe luni.
Știu, n-ai mai auzit de mult de mine — sau poate e prima oară când auzi de la mine. Oricum ar fi, mă bucur să fiu în inboxul tău. Nu am mai apucat să-ți povesteasc ce-am făcut de ceva vreme, însă în 2024 am făcut, poate, prea multe – și nu o spun deloc ca pe o laudă. Dar e o edițiere-rezumat despre ce am mai văzut, auzit, simțit sau mirosit în 2024 și o promisiune decentă că m-am întors la șefia imperiului Re:Mediu.
Anul trecut pe vremea asta mă pregăteam pentru o experiență adâncă pe teren, în sensul propriu al cuvântului. La începutul primăverii am ajuns în străfundul pământului, în ultimele mine de cărbune din România, la câteva sute de metri dedesubtul lumii noastre amenajate cu străzi, semafoare, magazine, covrigării, cafenele, păcănele. Îmi amintesc și acum cum eram cu mâneca suflecată într-un birou de la Mina Livezeni, în Petroșani, ca să-mi fie luată tensiunea înainte de coborâre. Nu mai avusesem așa emoții de mult timp, dar din fericire nu s-a văzut în aparat.
Încă simt casca alb-murdar-zgâriată, greoaie, pe cap, cu lanternă deasupra. Încă am în minte albastrul de bumbac gros al uniformei cu câteva numere mai mari pe care am primit-o, încă aud „lăsați telefonul înainte să coborâți cu colivia (liftul)”. Îmi amintesc acele secunde interminabile parcă, înghesuiți în cușca-lift câțiva oameni, într-un semi-întuneric, în care cineva a spart tăcerea și m-a avertizat să nu-i bag pe băieți în seamă dacă glumesc cu mine, „că nu prea văd femei pe-acolo, pe jos”.
Au rămas cu mine toate culoarele înguste în care am dat cu capul pentru că nu am aplecat suficient capul. Toate urcușurile și coborâșurile atente, care mi-erau familiare de pe munte. Acum umblam prin mațele munților și toate mișcările de pe creste despre cum și unde să pun piciorul m-au ajutat acolo, au fost micile mele certitudini în tot întunericul cu aer umed. Încă aud poveștile foștilor mineri despre accidente vechi, încă văd imaginea Sfintei Barbara peste tot, ocrotitoarea minerilor care pare, în desene, sora mai mică a Fecoarei Maria. Încă simt luciul și sclipiciul tuciuriu al fărâmelor de cărbune pe care le luam în palme la fiecare oprire din galerii ca să mă conving că e „pe bune”. Puneam mâna pe una dintre cele mai prețioase resurse ale țării, în forma ei cea mai pură și-n același timp asistam la moartea unei mega-industrii.
Benzile transportoare vechi se strică periodic, complexul-mamă a tot intrat în faliment în ultimele zeci de ani și acum funcționează pe banii Ministerului de Energie și ultimele mii de angajați îngustează arealul de exploatare, lucrând spre închiderea minelor. În medie, prin 2030 vom spune pa-pa huilei (tipul de cărbune de pe Vale), însă am mai fi avut pentru exploatare încă niște zeci de ani.
Încă văd Petroșaniul împânzit de simbolistica minerilor – statui, mozaicuri, grafitti-uri, încă aud Imnul Minerilor cântat odinioară de Tatiana Stepa, răsunând dintr-o sală de spectacole plină cu copii, în Lupeni, într-o după-amiază ploioasă. „Deasupra noastră nu e cer, c-așa e viața de miner”, spunea un vers.
Încă sunt la Muzeul din Petrila, unde un fost miner s-a încăpățânat să conserve o parte din istoria locului, cu căști ale coechipierilor, cu echipamente de salvatori, aparate de măsurare a metanului, poze și ultima roabă cu cărbuni care a ieșit din mină, înainte de închidere. Încă aud multe voci în jurul meu, îngrijorări despre ce-o să se întâmple cu ultimii mineri, în ce-o să se transforme Valea, despre nevoia Văii de a se transforma într-un hotspot de energie verde, despre potențialul centralelor pe cărbune să se convertească în conductori de gaze. Despre potențialul turistic i-m-e-n-s al Văii: E Jiului plin în jur de rezervații protejate, defileu, zone de schi, de vârfuri înalte, Retezat, Parâng, de o istorie bogată a zburatului cu parapanta și nu numai, de tot ce-ar putea vrea cineva de la o oază naturală. Un potențial încă nevalorificat.
Totuși, turismul (pentru care există fonduri pe diverse paliere) nu va fi niciodată suficient, spun specialiștii – într-o zonă care a fost puternic industrializată, trebuie să pui ceva asemănător în loc. Altfel, sărăcia zonei, comunitățile din ce în ce mai pustiite și rapoartele statului arată că nu a venit nimic care să înlocuiască mineritul, de aici vulnerabilitatea mare a locului, care are probleme mai mari de rezolvat decât amenajarea unor pârtii extra.
E locul în care e social acceptat furtul ocazional de cărbune pentru încălzire, care e o sursă mai ieftină decât lemnul. Altele rămân obstacolele mai mari și lumești ale locului, nu poluarea aerului cu scurgeri de gaz metan de la minele abandonate, subiectul pentru care aterizasem eu acolo. Subiectul e important, însă abia începem să-l deslușim și la nivel european, prin implementarea unui regulament pentru „managementul” metanului din toate industriile poluatoare, pentru că este un gaz mai periculos și toxic decât CO2, mai ales dacă ne referim la impactul pe termen scurt al gazului asupra încălzirii globale.
Încă mă gândesc la contrastul dintre sutele de metri sub pământ și înălțimile crestelor din zonă. Am scris despre contrastul ăsta acum mulți ani, când Toma Coconea, unul dintre sportivii extremi ai țării și VIP al Văii, m-a dus pe platourile Parângului de mi-a ieșit sufletul pe nas de la urcări bruște pe sub telescaun, atât de firești pentru el, ca și cum urcai un etaj, la bloc. M-am tot gândit la după-amiaza aia încețoșată cu el, cât am fost în mațele Văii Jiului. La fel de mari au fost emoțiile și pe Parâng, și veneau la pachet cu neîncrederea că se va „sparge cerul”, ca să avem condiții de zbor — prima oară când aș fi coborât un munte zburând.
Toma îmi tot spunea să am încredere, că el cunoaște bine locurile. Dar e greu să te cedezi naturii, oricât ai iubi-o. Ce s-a întâmpalt vă las pe voi să descoperiți. Cert e că Valea Jiului rămâne unul dintre locurile mele de suflet, locul în care am învățat să schiez, locul în care am trecut printre cele mai strașnice vânturi de iarnă în creasta Retezatului. E un loc necăjit și în tranziții complicate, dar cu un suflet de aur și (încă) mult verde-n jur.
Tot în prima parte a anului am aterizat într-un alt univers care mi-e foarte drag – sălbăticia Munților Vrancea. Eram în teren cu colegul și regizorul Mihai Dragolea, pe urmele carnivorelor mari, ghidați de specialiști de la Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice (ACDB) care merg constant în teren și colectează probe ca să pună cât mai multe date cap la cap despre comportamentele râșilor, urșilor sau lupilor (dar nu numai). Rămâne cu mine ziua în care ne-am adâncit în noroaiele unui drum creat de TAF-uri, utilajele forestiere care scot lemne din păduri.
Noroc că aveam în picioare bocancii „buni”, de scandal, că au prestat, nu glumă. Venisem mânați de vestea că statutul de protecție al lupului se relaxează în legislația europeană – de la stricta protecție pe care o avea înainte lupul, acum am decis că vrem să mai triem din ei pentru bunul management al populației, pentru mai puține daune în turmele de animale ale localnicilor. Asta după ce tot UE ne spune, de mulți ani, cum avem nevoie să ținem cu dinții de biodiversitate cu toate speciile la pachet, pentur că uite câte dispar. Dar chiar dacă ciobanii (noștri) s-au obișnuit cu pagubele și spun că lupii își iau un tribut de o oaie, două, un fel de chirie că le traversezi teritoriile, coexistența dintre oameni și specii sălbatice rămâne o treabă complicată.
Am dezbătut un pic cu Mihai povestea asta într-o serie de scrisori subiective, în ultimul număr de print al revistei Scena9 (PS: care e cât o carte, dar e bine, cât să te țină o zi departe de laptop). Am vorbit despre cum se vede astăzi conservarea sălbăticiei de la noi, după mult timp cu experți și activiști în terenuri diferite, împreună sau separat. O concluzie unică nu avem, doar că avem această oportunitate măreață de a fi rămas una dintre țările europene cu cea mai bogată diversitate de specii și arealuri și e la noi să valorificăm acest potențial în următoarele decenii — să găsim un echilibru între nevoia de progres economic și coexistența oamenilor cu spațiul natural și speciile de-aici.
Pe final de zi, când nu mai era zi, dar nici noapte nu ne acaparase încă de tot în pădure, după ce măsurasem urme de urs și văzusem capre zburdând în depărtare, ne-am oprit la o scurtă câmpenească și a urmat cel mai frumos moment al anului meu 2024. Am auzit lupii strigând lung în valea vecină pădurii în care eram, de mi-a rămas un dumicat blocat între măsele. Apoi i-au acompaniat și niște râși într-un chiuit paralel. Ghizii noștri ne-au spus că nu realizăm cât de rară e treaba asta. Ești într-o pădure, îți vezi de treaba ta — de aproape 20 ani de mers pe munte în cazul meu —, și într-adevăr, nu auzisem niciodată un lup sau un râs strigând la el acasă.
Ne-am uitat unii la alții în tăcere, cu urechile ciulite și eu parcă voiam să lăsăm noaptea să vină peste noi acolo, doar să-i mai auzim un pic. Ăla, pentru mine, a fost, cum spun oamenii din Costa Rica, un moment de „Pura Vida”. Ești în natură trăind, muncind, mâncând, luna răsare și deodată faci lucrurile astea pe un soundtrack ascuțit de animal sălbatic vânjos și devii privilegiatul lumii. Nu mai contează oboseală, nu mai contează că ai noroi și-n chiloți aproape. Zâmbetul e tâmp. Mai multe despre lupi îți povestim în curând pe Scena9.
Bonus, într-o altă deplasare la Vrancea, am prins și aceste momente, în care râsul Viorel, capturat din pădurile noastre de ACDB, a ajuns în pădurile Germaniei, într-un efort de repopulare a populației acolo, cu exemplare din România.
Aici, Viorel era consultat, cântărit și asortat cu un guler cu GPS ca să-i poată fi urmărit parcursul când este eliberat în Germania. Viorel a fost eliberat în Pădurea Turingia pe 15 mai 2024, împreună cu o femelă de râs, Frieda, care provine din Satul Pisicilor Sălbatice Hütscheroda (Germania). Ministerul Mediului din Germania a spus de bine: Viorel a fost urmărit cum cutreieră Pădurea Turingiei, aventurându-se până în Pădurea Franconiei. A călătorit vreo 200 de kilometri prin păduri, spre sudul țării, după care s-a întors în centrul ei, acolo unde fusese eliberat. Între timp, Freida își petrece timpul pe lângă stațiunea de ski Oberhof. Mai multe despre eforturile ACDB de a repopula cu râși alte colțuri ale Europei ți-am povestit și aici.
Între toate explorările prin păduri sau prin mațele pământului, anul trecut am făcut loc și unor descoperiri mai aproape de casă, la Dunăre. Într-o colaborare cu Mai Mult Verde, care vrea să creeze o potecă de legătură între comunitățile dunărene din toată țara, am ajuns în Giurgiu ca să documentez alt privilegiu, acela de a avea mici plaje și locuri de scăldat și alte oaze de biodiversitate și de păsăret la câțiva pași de casă, practic.
Giurgiu rămâne un oraș strategic de graniță, odată un port important, dar care are însă multe birocrații interne de rezolvat ca să-și mobilizeze, măcar, un bac între cele două maluri (și care trebuie să-și unească mai mult forțele, toate instituțiile – de la Primărie, Apele Române, Romsilva etc. – ca să curețe de deșeuri mai zonele astea naturale). Altfel, dacă știi oamenii potriviți din zonă, te plimbi în locuri neștiute de multă lume încă, ajungi pe insule nisipoase și intime și ai și valuri de la bărcile care mai trec. Poți să trântești un cort dacă vrei – de te-ntrebi de ce să mai bați drumul până la mare, când asta e lângă noi (pentru cei care locuiesc în București).
Găsești pe-acolo și oameni care să-ți gătească pește proaspăt, care să te cazeze pe malul Dunării și care să te urce într-un caiac și să te ducă spre un apus ca ăsta (detalii în ghidul scris, linkuit mai sus).
O altă colaborare din toamna lui 2024 la care țin foarte mult a fost Școala de Mediu pentru tineri jurnaliști la care m-am întors la a IV-a ediție (am fost participantă la prima) ca să ajut la organizarea ei. Ne-am adunat eforturile trei colegi jurnaliști – eu, Sorana Stănescu și Cristi Lupșa împreună cu organizatorii programului, Rețeaua pentru Natură Urbană. Spre deosebire de celelalte ediții, am pus accentul pe adunarea în teren a mai multor jurnaliști la început de drum și interesați să documenteze probleme și soluții legate de mediu și conservare.
Am avut zi de teorie, cu o serie de experți în ape, în faună sălbatică, în pajiști, în conservare, o altă zi plină într-un teren acaparat de o ploaie de frunze roșcate, într-un început de toamnă superbă la poalele masivului Buila Vânturarița. Acolo am înțeles mai bine, de-a lungul unei drumeții, tot ce auzisem în „clasă”, apoi am avut o altă zi full în care am lucrat mușchii jurnalistici și am transformat mai multe capete de idei în starturi de articole la care participanții să lucreze după ce se întorc acasă. Interesele lor au fost și pentru silvicultură, pentru animale sălbatice, grădini zoo, conservarea naturii în orașe, controverse legate de importanța salcâmilor (preferata tuturor) și multe altele pe care sperăm să le regăsim în 2025 în diverse forme în presa noastră și în social media.
Mi-a plăcut mult combinația de colaborare între jurnaliști, experți/cercetători, ONG-iști care au creionat o experiență practică pentru aproape 20 de tineri din toată țara. Am aflat de la ei și cum poate fi mai bine la edițiile viitoare, iar eu am furat din entuziasmul și curozitățile lor. Sper ca în timp să se creează o rețea de jurnaliști din toate generațiile, interesați să documenteze problemele de mediu, care să se susțină reciproc și care să colaboreze cât mai mult. Poate sunt naivă, poate nu, tot ce pot să fac e să pun umărul din când în când la conectări precum asta.
A fost un an plinuț — după cum deduci, poate, a fost un an al colaborărilor (bașca de acum sunt și parte din această rețea foarte mișto) și nu pot decât să sper că vor continua, sub o formă sau alta, și în 2025.
Între timp, știu că e și greu din toate părțile. Dincolo de spectrul politic tensionat de la noi, pădurile ard în LA și Trump scoate SUA din Acordul de la Paris, în București s-a ras o parte consistentă din parcul IOR și cetățenii se simt descumpăniți, iar prăpastia de neîncredere s-a adâncit (și mai tare) între autorități și locuitorii din zonă. La Mahmudia, o parte din Delta Dunării, ar putea fi secată, ca urmare a unei hotărâri judecătorești. Sistemul de Garanție-Returnare recuperează PET-uri fără număr (ura!), crează involuntar joburi, dar mai are de lucrat pe partea de infrastructură. Noul Cod Silvic înființează Registrul Forestier Național și reglementează sistemul de sancțiuni, dar are și probleme complicate de rezolvat, apropo de biodiversitate: „România este una dintre puţinele ţări din Europa cu păduri în care nu a călcat niciodată picior de om şi avem în acelaşi timp 3,5 milioane de gospodării care n-ar supravieţui iarna fără lemn de foc”, declara ministrul mediului, Mircea Fechet.
Ce vreau să spun e că o să urmărim o parte din subiectele astea și altele pe parcursul lui 2025. Dacă te preocupă sau vrei să-mi semnalezi o situație care ar merita documentată și împărtășită cu restul tirbului de cititori, dă-mi un reply și povestește-mi pe scurt sau pe lung (poate să fie și de bine, nu doar de „rău”). Recunosc fără părere de rău că o să prioritizez (și-n răspunsuri) subiectele conservare și deșeuri. Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc că ești aici și ne regăsim curând în inboxuri!
Bun revenit, mă bucur foarte mult că te voi reciti din nou, pe aici. Și mă mai bucur pentru toate experiențele și colaborările pe care le-ai avut și pentru care te felicit, chiar a fost un an plin! Spor într-un 2025 care se anunță cel puțin complicat!
Am văzut expoziția și am luat Scena 9 chiar în weekend, abia aștept să ajung la partea ta.
bine ai revenit, anca! mă bucur că ai avut un an bun și abia aștept să văd ce mai faci