Înapoi pe drum: O revenire pe Via (și la mine)

O introspecție despre căutări de loc, de pace și de drumuri lungi. Sau volumul II pe Via: jurnalul unei încercări de reconectare.

Acum că au trecut săptămânile astea nebune cu alegerile, parcă abia-mi scot corpul din starea de alertă și de pe adrenalină. După o cură nebună cu știri, dezbateri politice (din care subiectul protecției mediului a lipsit 98% de pe agendă), sondaje și poze cu scaune goale, imaginea unui București cu oameni care au sărbătorit pe străzile orașului cât pentru o țară întreagă mă face, totuși, să sper. Nu știu exact la ce – dar la o fărâmă de bine cu siguranță.

Iar ploile pe repeat – pe care orașul ăsta asfaltat până la refuz le absoarbe din ce în ce mai greu –, mă împiedică, totuși, o vreme, să mă gândesc la cine poate ocupa scaunul de primar al Capitalei în viitor. Sau dacă idealul pistelor de bicicliști sau al unui sistem de management al deșeurilor mai coerent între toate sectoarele or să rămână fantezii. Amân curiozitățile astea pentru moment și rămân în minte doar cu o doamnă dintr-un autobuz blocat în trafic care se bucura de ploi. Pentru că, „altfel, cine să ude, mamă și toți copacii ăștia, toată natura?”.

---

În ton cu un oraș mare în care recunosc că mi-a fost greu în ultimii ani să locuiesc, să-mi găsesc locul sau în care să văd mai des copacii hidratați, îți mărturisesc că vara asta mă întorc la o explorare mult prea amânată, la un teren de joacă ce-mi lasă spațiu de gândire, pace, contemplare. Mă întorc cu entuziasm și gol în stomac pe Via Transilvanica, traseul pe care acum patru ani am parcurs la pas 700 kilometri.

În 2021, dincolo de comunitățile locale pe care le-am descoperit pe parcursul a mai multe județe, a fost mult despre depășirea unor bariere personale – prima oară când mă avântam să petrec o lună pe drum cu rucsacul în spate, prima oară atâta timp singură printre dealuri și păduri, prima oară când scriam zilnic de pe terenuri diferite, după ce mergeam 20, chiar 30 kiloemtri pe zi, prin arșiță sau ploi. La fiecare final de zi, mă năpădea o oboseală dintr-aia „calitativă” — dacă-i pot spune astfel — genul care te pică-ntr-un somn adânc de nu-ți mai are loc în creier nicio grijă inutilă, niciun gărgăune despre viitor, căci oricum n-am mare control asupra viitorului. Genul în care-ți simți călcâiele pulsând constant și singura grijă e să mai oblojești o bășică, o bătătură, să ai haine uscate, să-ți vezi de drum. De fiecare pas. Genul meu de relaxare.

De-atunci m-am mințit în fiecare an că „poate vara asta” o să mă întorc. În schimb, am trecut prin vreo 6-7 locuințe în toată perioada asta – dintre care am încercat și alte două orașe în afară de București (Brașov și Berlin) și-n care am încercat să-mi țin pe o minimă linie de plutire viața aleasă de freelancer, care a devenit repede un cerc vicios. Mi-am luat mai multe proiecte decât puteam duce, o bună parte nefiind, poate, aliniate curiozităților mele naturale, dar care au însemnat mereu scris sau editat cinstit și care mi-au completat veniturile. Plus că-ntr-o piață volatilă și fragilă ca a industriei media, e un privilegiu să-ți sune telefonul și oamenii să caute să colaboreze cu tine, cum am pățit în ultimii doi ani. Am fost recunoscătoare și am trântit prea multe „da”-uri suprapuse, până a început paharul să se umple. Totul cu gândul că-ntr-o zi o să-mi fac din nou timp și de-ale mele.

Mai greoi, ca melcii după ploaie în perioada asta, mă arăt și eu din nou cu casa preferată în spinare. Cu mai multe „nu”-uri respectuoase livrate în 2025, mă întorc pe Via Transilvanica pentru a încheia o buclă de 700 de kilometri, o altă lună pe drum, pe care o să caut trei lucruri mai complicate – o bucățică de pace, mai multă prezență, nițică vindecare.

Vezi tu, simt că traiul meu în București, dincolo de fărâma mea de speranță spre viitorul „mare” al țării, s-a deteriorat în ultimii ani — spațiile verzi dispar alarmant, traficul și clădirile înalte lipite câștigă tot mai mult teren și lista poate continua. Nu știu (cât) dacă mai pot păstra speranța că orașul ăsta al meu natal, chinuit poate deveni prietenos și cu pietonii, cât încă mă țin picioarele să-l pot umbla. Nu știu (cât) dacă mai pot duce lentoarea cu care se schimbă lucrurile (la nivel administrativ) sau dacă sunt suficiente inițiativele civice din jur pentru a păstra un echilibru.

Pe de altă parte, aici sunt oamenii, aici e rețeaua de sprijin, aici, culmea – într-un oraș în care e așa simplu să fii singur, trist și anonim – mă simt, în multe zile bune, mai puțin singură datorită lor. Mă mai mint uneori că rămân și pentru că aici „se întâmplă lucruri”, dar și când vreau să prind bilete la un spectacol bun de teatru, aștept și luni de zile pentru un loc până renunț și tot la mine-n cartier rămân mai mult, tot la o singură cârciumă mă-nvârt.

Mă mint și-n relația mea cu natura în ultimii ani. Simt că mi-am creat această imagine de persoană care e mereu plecată „pe undeva”, dar realitatea este că anul ăsta, spre exemplu, am ajuns doar câteva zile prin munți, iar cele mai mari victorii din 2024 au fost câteva zile disparate în preajma Bucegilor și Brașovului – prea puțin pentru mine, prea obositor, prea cât să mă ofilesc lent, ca o plantă neudată.

Am lăsat drumurile la magazinele de bricolaj și de mobilă să câștige teren, să devină locuri „de siguranță”, locuri din care mai aduc, ca o funicuță, câte ceva acasă – o pătură, o plantă, o ramă, prea multe inbusuri. Lucruri care să încălzească interiorul unei cutii apăsate de alte opt etaje deasupra și s-o transforme într-un culcuș. Dar mai mult mă încălzește să văd constant pe geam o mică enciclopedie — ciori care-și ascund resturi de mâncare în grădina blocului, arici care ronțăie noaptea și sunt vitezomani țepoși, șoricei care târăsc felii de salam spre familii (probabil în subsolul nostru!?). Melci pe pereți, pisici de toate felurile și alte gâze obraznice. Dar cumva, tot îmi dă cu fonduri insuficiente.

Dilema locuinței e doar una dintre cele pe care o să le car în rucsac cu mine, într-o încercare de reclădire a relației mele cu natura, așa cum știu, așa cum tot pe Via am aflat că-mi place: Mai multe zile, săptămâni, mai mulți kilometri timp-de-observat-mirosit-contemplat. Timp de oboseala aia bună.

Nu mă aștept să fie o călătorie făcătoare de minuni, ci sper la una în care să mai șlefuiesc cum și unde s-ar defini pentru mine un trai (mai) armonios, în afara lunii pe care o petrec pe drum. O lună știm că e un petic, un plasture mai mare, dar cum îl transformi într-o păturică? Singura mea certitudine e că mersul pe jos, într-o natură schimătoare e singurul capabil să mă echilibreze cât de cât astăzi, așa că mă duc.

Cu negăsirea de loc (sau negăsirea de loc de încetinire), cu singurătatea sau cu zgomotele permanente de fundal sunt convinsă că ne confruntăm mai mulți, așa că prin călătoria asta caut să explorez și dacă pot crea o punte spre o minimă vindecare colectivă. Suntem o generație (sau mai multe) care trecem prin treburile astea – în timp ce ar trebui să ne trăim cei mai buni ani. Nu știu tu, dar eu mă trezesc întrebându-mă dacă aici, dacă așa ar trebui să-mi arate cei mai buni ani ai mei: unii în care maturitatea emoțională e cât de cât, stabilitatea financiară la fel, gradul de integrare în societate — unul decent, picioarele sunt încă țepene. Dar sunt și anii în care cinismul și individualismul cresc la cote alarmante, într-o grabă continuă.

Mă mai întreb, printre altele, cum ar, putea de fapt, să fie relația mea, cu natura în acest context, în acești presupuși cei mai buni ani, cum m-ar ajuta să fie, de fapt, cât de permanentă sau nu, pe câți metri pătrați ar trebui să se întindă, unde, în ce comunitate, ce compromisuri aș face și tot așa. În alte cuvinte, cum facem să ne fie mai bine, colectiv, înainte să înceapă să ne doară toate, înaine de pensia despre care nu știm cum, dacă va fi?

Poză cu casa care vine după mine pe Via, pe fundal. (Iarbă decor - courtesy of Munții Călimani)

Mă abțin de la mai multe filosofii acum, căci le voi despica cât de curând. Altfel spus, voi fi pe drum și ca să resuscitez un proiect lăsat în paragină de la prima mea explorare pe Via din 2021. Un draft de carte care există, care ar fi trebuit să ajungă la tine de-atunci și care trebuia să fie un jurnal de călătorie destul de clasic, cinstit – cu descrieri de locuri prin care am trecut –, dar care se complică acum, prin toate suișurile, coborâșurile și gândurile din ultimii ani.

O să rescriu cartea de la zero, practic, ca să cuprindă și toate luptele astea personale marcate și de pandemie, război lângă granițe și un context politic tot mai tensionat — că știm, greul de-acu începe. Mai important – sper să cuprindă, cum spuneam, și un pic de alinare, vindecare. Ceva de la care să putem porni mai multe conversații de bine. Poate ne trezim câțiva, concret, că vrem și putem închiria împreună trei luni pe an o casă undeva mai aproape de natură și asta ar fi suficient. Idei pot veni de toate felurile.

Mai concret, voi porni din Micăsasa, județul Sibiu – acolo am încheiat prima oară drumul — și o să ajung până la Drobeta Turnu-Severin, la Dunăre, unde e linia de sosire. O să fiu singură, și spre deosebire de data trecută, o să am și cortul în spate, ca să am mai mult loc de spontaneitate la cușetarea zilnică.

Totul se va întâmpla între iunie-iulie, o să afli pe-atunci când sunt deja pe drum. O să mai citești lucruri legate de drum în următoarele ediții – și lucruri mai pragmatice legate de echipament sau siguranță pe drum – dar sper că și observații la cald, în măsura în care mă vor ține bateriile – fie că vor fi legate de mediul exterior care mă inspiră să-ți scriu, fie că vor fi legate de ce declanșează la interior.

La și mai cald, dacă o să am un video sau o poză care mă entuziasmează, cu siguranță va ajunge pe Instagram prima oară, dacă vrei să dai o urmărire și-acolo. Altfel, dacă ești pe Strava, Facebook-ul celor mai sportivi, mă poți urmări aici, cel mai probabil voi avea ceva gps tracks de încărcat.

Dincolo de ce va fi pe drum, sunt norocoasă să am în jur o comunitate dragă de colegi-cheerleaders care mă ajută să despic gânduri și planuri pentru luna asta de drum, dar și pentru post-drum și le mulțumesc mult. E despre oameni în primul rând (totul).

E multă incertitudine în ideea asta a unei povești-meditații de pe drum din care vreau să iasă și un strop de bine — dar am, totuși, și loc de speranță pentru anii noștri cei mai buni.

Dacă e ceva din ce-am scris care rezonează cu tine, mă poți susține printr-o donație unică aici – cât de mică – care o să-mi ofere o perioadă de liniște când mă întorc acasă. În alte cuvinte, mi-ai „cumpăra” timp ca să pot scrie liniștită și concentrată, fără să mă ating de alte proiecte noi o vreme.

Cealaltă variantă e să sprijini Re:Mediu mai jos, printr-un abonament recurent. (Mulțumesc celor care mă sprijină deja astfel!).

Dar altfel, primesc oricând încurajări, pe orice cale. Primesc și orice versiuni proprii de căutări de locuri (sau altfel de căutări/ tranziții în care te regăsești azi) — fie că vrei să-mi trimiți poze, cuvinte, sunete, video, altceva. Primesc și orice întrebări legate de drum — și o să încerc să le onorez pe toate cu răspunsuri. Știi deja că sunt la un reply distanță, sau direct la ancamariaiosif@gmail.com. Mulțumesc că ești aici.