Mă bucur, chiar dacă doare
Cu toate simțurile spre cer, spre pământ, în jur.
Sper că te găsește bine scrisoarea mea de luni. Dacă nu, vedem ce putem face pe măsură ce citești. Trebuia să mă găsești în inboxul tău de joia trecută, dar am fost aproape toată săptămâna fără mult semnal, pe poteci, prin corturi sau stâne, prin vâjgăraie sau arșiță, așa că am zis să-ți scriu mai așezat și odihnit, ca să-ți încep săptămâna cu gânduri bune și răcoare din Carpații de Curbură. Oricum, adaptăm planul ca pe munte, în funcție de condiții.
🥾 Am vrut să-ți scriu încă de la primii pași pe care i-am făcut săptămâna trecută prin Munții Vrancei. Au fost greoi la început, pentru că și eu sunt într-o perioadă în care rar mă mai simt odihnită. Dar m-am surprins încă o dată eu pe mine de cât de repede mă activez când sunt înconjurată de mult verde, când aud triluri din arbori, când simt miros de frăguțe sau când vântul îmi ciufulește zulufii.
🏃♀️ Oboseala rămâne undeva în fundal, iar corpul începe să-mi ruleze pe adrenalină, începe să se concentreze pe mers, pe a pune fiecare pas cu atenție unul în fața celuilalt. Intru fără să-mi dau seama într-o stare de alertă primară, ancestrală, grija mea devine doar pentru momentul imediat următor; trebuie să fiu atentă la mișcările din jur, la sunetele din pădure, la urmele de pe jos, la tot ce se întâmplă în jurul meu, la cum mă simt eu în raport cu tot ce se întâmplă în jur. Mi-e cald? Să pun foița de ploaie pentru că am simțit câțiva stropi? Ne oprim să mâncăm ceva?
🍃 Încep să-mi reglez respirația, trag aer adânc în piept. E poate o iluzie ridicolă, dar care pentru mine funcționează, pe care mi-am tot însușit-o de-a lungul timpului, cum că dacă adulmec suficient aer înțepător de pădure, o să-mi țină și în orașe, pe străzi aglomerate în care inhalez ce lasă mașinile în urmă, praf din apartamente, din orice alte lăcașuri construite de om. Mi-a rămas în minte și ce spun doctorii despre cât de mult ne afectează poluarea, dar și despre cum nu ne prea conștientizăm respirația, care ne e, până la urmă, motorul zilnic. Eu m-am dus în extrema cealaltă, într-o supra-conștientizare. Trage, trage, aspiră tot fată, bagă nasul acolo între brazi, în ienupăr, în jnepeniș, ia cu lăcomie. Expune-ți fățăul cu totul și lasă natura să-ți curețe tenul de impurități, aici e rutina ta de skincare care contează.
🌲 Dacă-ți spun, mă comport uneori ca și cum sunt pentru prima oară într-o pădure, pe o cărare. De cele mai multe ori, cred că e de bine. După atâția ani pe poteci (peste 16 deja, dar să nu mai spui la nimeni), nu mi-am pierdut entuziasmul ăsta față de tot ce poate face o pădure pentru mine, dacă mă las purtată. Ba îi recunosc mai abitir meritele astăzi, când observ mai multe straturi, mai multe plante, mai multe culori, mai multe feluri de mirosuri sau texturi. O minunăție.
⛰️ Nu sunt rândurile prielnice în care să vă explic, tehnic, pe unde am umblat patru zile. Însă în zilele astea am parcurs la pas în jur de 80 de kilometri, cu o medie de 5.000 de metri diferență de nivel (adică și urcări și coborâri la un loc) care conduc spre crestele Carpaților. Scopul turei a fost unul de recunoaștere, tocmai ca să vedem în ce stare sunt marcajele (acolo unde există), cum se pupă potecile punctate pe hărți mai noi sau mai vechi cu realitatea din teren, într-o zonă mai sălbatică și mai puțin umblată a Carpaților (Vrancei-Penteleu-Siriului).
A fost una dintr-o serie de ieșiri ale Asociației Montane Carpați, ca parte dintr-un proiect mai mare și pe termen lung, ce are crestele noastre în centrul atenției (și despre care o să vă povestesc mai multe la momentul potrivit). Pe scurt, majoritatea marcajelor de pe arbori au lipsit, sau se vedeau urmele lor voalat pe scoarța copacilor lățită în ani, iar într-una din zile am și făcut gimnastică și echilibristică peste arbori doborâți, printre crengi, pe o potecă aproape naturalizată, pierdută în frunziș, în peisaj. Locuri prin care fără hartă (pregătită de offline, că semnal răruț), mai greu.
📅 Pe lângă dragul de a sta în păduri cât mai mult, am fost acolo și ca să înțeleg și cum mi-ar fi mie la drum mai lung prin munții noștri, pe segmente mai puțin turistice, într-o țară în care mentenanța de poteci (marcaje, timpi de mers, refugii) o face fiecare cum știe, cum poate, cu Salvamontul, cu asociații și voluntari, cu parteneri privați și în lipsa multor standarde naționale.
Vă povesteam la începutul anului că vreau să parcurg toată creasta Carpaților (la noi ar însemna în jur de 1.500 de kilometri de potecă și ar dura spre două luni), iar tura asta m-a ajutat să pun mai bine lucrurile în perspectivă, să înțeleg bine toate temele pe care trebuie să le fac și să-mi amintesc că logistic va fi complicat pe mai multe fronturi, odată plecată la drum, cu masive în care semnalul este slab sau inexistent și în care s-ar putea să petrec timp căutând poteca cu harta în față. Dar nu e imposibil, nici nu aș fi prima, nici nu trebuie să găsesc răspunsuri singură, așa că am încrederea că toate se vor așeza cum vor avea nevoie să se așeze. Mi-am dorit să fie vara asta, dar din păcate mi-am tras multe altele peste mine, și nu am vrut să plec heirupist. Din nou, adaptăm planul din mers, ca pe munte.
Mulțumesc pentru susținerea lunară sau anuală Oana, Adrian, Ruxandra, Constantin, Nicoleta, Adriana, Lucia, Andrada, Iustina, Lucian, Codruța, Sami, Alecsandra, Octavian, Ioana, Ada.
Mă ajutați constant să plătesc benzină, bilete de tren sau mese consumate pe drumurile pe care le cutreier spre păduri, orașe și interviuri.
Sunteți parte importantă din anul meu și vă sunt recunoscătoare.
🐻 Un laitmotiv al zilelor în teren a fost excrementul de urs, adesea proaspăt, adesea în potecă, ca să se știe a cui e casa. Și adesea mult, grămadă. Majoritatea celor din grup au văzut și ursul pe viu, dar până am ajuns eu la ei deja o tulise. Frumusețea zonelor mai sălbatice e, oricum, faptul că poți vedea toate semnele astea ale „gospodăriei locuite”. Cel mai dolofan excrement, un guguloi serios, era într-o nuanță mov, parcă cineva turnase smoală proaspătă în mijlocul potecii, și nu înțelegeam de la ce culoarea. Dar am citit repede din textură că e sezonul afinelor și că cineva făcuse o binemeritată pauză în tufe.
🐾 În golul alpin, unde se întâmpla treaba asta, se vedea și un exit prin tufe, la vale, pe unde probabil că și-a făcut ieșirea ea sau el, după ce și-a terminat treaba. Amprentele lor și-ale lupilor (credem) s-au văzut și în peticele de noroi proaspăt; ale urșilor cu cinci degețoaie și o perniță în formă mai ovală, spre o inimioară lățită, a lupilor cu patru degete și o pernuță triunghiulară, de sprijin. Ale lupilor seamănă mult cu ale câinilor, deh, sunt din aceeași familie, însă ne-au părut mai mari, dar, în același timp, sunt și câini mai mari ale căror urme pot fi confundate cu ale lupilor. Oricum, că a fost sau nu a fost urma, știm de canis lupus că e sigur pe-acolo.
🐕 Știm și de câinele-câine că e pe acolo, am trecut într-una din zile pe lângă o stână de unde ne-au ieșit vreo 20 în cale chiar, iar noi eram deja însoțiți de OjDulău, un câine care ne-a urmărit de la intrarea în traseu (aproape de Ojdula) și care a devenit repede de-ai noștri. A fost ceva tensiune, și fricțiune, dar i-a pus și ciobanul la punct, plus că lecția amintită după ceva pauză de la stâne a fost să ne păstrăm calmul în timp ce trecem pe lângă ei, să târâim în urma noastră bețele de trekking (devin un soi de prelungire a corpului și sunt percepute ca un scut), să îi gonim cu ni la oi, mă, dar nu țipând, ci pe un ton mai jos, care să nu-i facă să creadă că vrem controlul locului.
Noi ca noi, dar cățelul nostru adoptat a scăpat doar pentru că un băiat din grup a fost inspirat să-i pună cureaua de la pantaloni pe post de lesă; apoi l-am băgat în mijlocul turmei noastre și așa l-am trecut de pericol. Dacă plecați cu câinii în drumeții, vara, ajută să vă interesați dacă aveți vreo stână în drumul vostru. Pe lângă asta, nu strică să aveți ceva resturi de mâncare la îndemână printr-un buzunar lateral de rucsac, dacă altele nu funcționează. Sigur, dacă frica e mare, poate de evitat cu totul astfel de zone.
Când mă gândesc la impasul ăsta cu câinii de la stână atât de specific țării noastre, îmi amintesc și de altele. S-ar putea să te doară spatele de la cât cari (dacă vrei să stai câteva zile prin astfel de zone, fără să cobori la asfalt). S-ar putea să te doară de pădurile uscate și de toți arborii căzuți pe lângă care treci. S-ar putea să crezi că ai ajuns și să mai urmeze trei urcări și trei coborâri fix când ești mai obosit, sau o luptă cu doborâturi.
S-ar putea (sigur) să faci bășici sau bătături, s-ar putea să fie iulie cu temperaturi de martie uneori (noi am și fost în Carpații de Curbură, cot cu vânturi din mai multe părți). S-ar putea să te transformi complet, să-ți arăți o cu totul altă față când umbli de 25 de kilometri sus-jos, și apa ți-e limitată și te bate un soare puternic în spate. Și e ca-n toate clipurile care au împânzit social media: „Why bother?”. For my stupid mental health?
Daaa.
Sunt mai mulți factori care pe mine, cel puțin, mă țin în joc, mă fac, cumva, să revin mereu, parcă mi se face o lobotomie și uit de transpirație, de dârdâieli, de bătături, de greu (și nu trebuie să fie vorba doar de poteci sălbatice încununate cu căcuț de urs). Pentru că și greul ăsta te învață la răbdare, la curaj, la ascuțire de simțuri în tot ce faci și-n afara potecilor.
Poate că vara mă ademensc toate mirosurile amețitoare de pe drum. Poate mai tare mirosul dulceag al frăguțelor, sau cel înțepător de cimbrișor. Poate e despre gust, și mă întorc iarăși la frăguțe, mai descopăr și o tufă cu afine ratate de urs, mai fac cunoștință cu măcrișul iepurelui (diferit de cel clasic), care seamănă cu trifoiul, e acrișor la gust, merge de minune molfăit pe drum și ne împânzește pădurile. Poate e și vizual efectul, dacă dau zoom-in pe movul florii Răcușor/ Răculeț, care arată ca un mini-cap de papură și e numai bună de pus pe răni înțeleg; sau pe albul din petalele în mai multe straturi ale Luceafărului; sau pe cărămiziul Rușuliței.
Poate mă tot întoarce și o îmbinare între simțuri, cu ceva miros puternic ca al rășinei de pe arbori, pe care o ating intenționat de fiecare dată când o văd așa vâscoasă, cleioasă, înțepenită pe un trunchi ca ceara scursă pe lumânare, deși știu c-o să am o bucată din drum degetele lipicioase. Dar cu ele o să tot stau la nas în timp ce merg, și-o să zâmbesc în timp ce adulmec tot ce am furat pe degete, din nou cu lăcomie. Poate e în continuare despre atingeri, acum că am descoperit și Polytrichum juniperinum (mulțumesc comunității de pe Instagram pentru lămurire), coafura ienupărului în cuvinte mai simple, de un verde crud, firav și fin la atingere, din care nu-mi mai venea să scot mâinile.
Poate e despre cum parcă se crapă cerul în două la apus, pe un câmp la altitudine, iar soarele rămâne suspendat între nori și pământ o vreme, și la fel și eu, cât să capete totul o roșeață blândă în jur, cât să capăt și eu niște pace.
Poate e și despre vântul ăla, că e în Curbură sau în altă parte, care până la urmă mă trezește la viață, mă-mpinge înainte să ajung la adăpost, oricare va fi el la finalul zilei, care mai ține în frâu oboseala aia acumulată și care mă ancorează în puterea fiecărui pas.
Poate e despre luna care uneori dă pe-afară de plină ce e, care luminează o vale-ntreagă alături de o armată de stele.
Poate despre trosnetul inconfundabil al unui lemn pe o vatră de foc, în care m-aș holba la nesfârșit, sau despre cum sunt afumată în primele cinci minute și iar e bine.
Poate, dincolo de toate, mă bucur chiar și când doare, fizic, pentru că realizez ce mici suntem, într-o incertitudine continuă, cu iluzia că suntem în control. Am avea nevoie să preluăm controlul, contra secetelor, contra valurilor de căldură, dar în cele din urmă, până când ne-om trezi să acționăm, dacă (și tot sperăm să nu fie prea târziu, deși scriu încordată), mi se pare că ce ne rămâne e să iubim, să ne bucurăm și să protejăm lumea asta fiecare așa cum știe și cum poate, cât mai poate;
Cu toate simțurile, dacă se poate; dacă e cu zoom-in spre cer, și pe pământ, și-n jur, și mai bine. Cu prezență. Sau cel puțin e felul meu de-a nu mă lăsa copleșită. Ne-au arătat destul și ultimii trei ani că cine-știe-ce-mai-aduce și ziua de mâine. Într-un „mâine” al meu, spre exemplu, mă tem că s-ar putea să nu-mi mai permit (ca timp) să iubesc pădurea și rășina o săptămână întreagă. Așa că tot ce pot să fac azi e să explorez, cu toată oboseala din pachet, și să-ți scriu că uneori doare, dar tot mă bucură.
PS: Că vrei să te aventurezi pe trasee mai cunoscute sau mai sălbatice, consultă hărțile Munții Noștri, descarcă și aplicația cu același nume. Ca să poți descărca și folosi hărțile masivelor și offline, abonamentul Explorator costă 20 lei/ 3 luni (dar prima lună, de test, e gratuită).
E bine, mai ales dacă intenționezi să cutreieri un traseu mai puțin umblat, să consulți și echipele Salvamont despre starea lui. Poți suna la dispeceratul național (0-SALVAMONT), pentru legătura cu echipele din județul în care mergi, ca să ceri detalii sau să verifici informații citite/auzite, cu oamenii care sunt zilnic în teren (cum se prezintă marcajele, surse de apă, riscuri de avalanșă în caz de iarnă etc.)
Ce simpatică e aia cu stupid mental health :)). Și videoul și expresia. O s-o țin minte.
Minunat, Anca! Mulțumim că împărtășești cu noi!